Articole

Despre durere şi răbdare, cu presvitera Delioara Bujor

Despre durere şi răbdare, cu presvitera Delioara Bujor.

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu „Ca orice şcoală, şcoala suferinţei face o triere. Nu toţi promovează examenul şi, în orice caz, nu toţi îl trec cu note mari”, spunea Părintele Nicolae Steinhardt. Preoteasa Delioara Bujor din Constanţa a trecut cu brio toate examenele pe care Dumnezeu i le-a dat la şcoala suferinţei. A rămas văduvă la numai 36 de ani, având opt copiii cu vârste cuprinse între 2 şi 12 ani, dintre care unul cu handicap de gradul I. Cu doi ani înainte de moartea soţului, Dumnezeu L-a chemat la Sine pe un alt copil al familiei Bujor, un băieţel care a murit înecat în râul Tutova, la numai 10 ani. Potrivit cuvântului dat Sfântului Pavel, care, rugându-se Domnului să îl elibereze de neputinţă, a primit răspuns că puterea lui Dumnezeu „întru slăbiciune se desăvârşeşte”, pentru credinţa presviterei Delioara, Dumnezeu a acoperit-o cu harul Său, ajutându-o să treacă peste toate încercările şi să-şi crească frumos copiii.

– În urmă cu 12 ani a murit într-un accident de maşină soţul meu, părintele Constantin, care slujea la o biserică din Bârlad. Întrucât locuiam în casa parohială, după numirea noului preot a trebuit să părăsim locuinţa. Înalt-Preasfinţitul Teodosie, care în acea vreme era episcop la Bucureşti, mi-a asigurat un loc de muncă la o casă de odihnă a preoţilor din Buşteni. Ne-am mutat cu toţii de la Bârlad la Buşteni, unde am locuit câţiva ani într-o cameră ce ne-a fost repartizată. Mă ocupam de tot ce însemna întreţinerea acelei casei preoţeşti – curăţenia camerelor şi serviciul la bucătărie. Înalt-Preasfinţitul ne-a luat sub ocrotirea sa. Când a venit la Constanţa, l-am urmat şi noi. Astăzi locuim într-o casă în satul Cumpăna din judeţul Constanţa, casă ridicată cu ajutorul Înalt-Preasfinţiei sale şi a domnului Marcel Bouroş, preşedintele Fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni”. Casa am mobilat-o cu ceea ce am primit de la diferite persoane. …Nouă nu ne trebuie atât de multe lucruri, am învăţat să nu punem preţ pe cele materiale. Pentru noi lucrul cel mai important este să ne mântuim!

– V-aţi supărat pe Dumnezeu că v-a lăsat singură cu opt copii, dintre care unul cu handicap? – Nu! Dumnezeu dă crucea după puterile fiecăruia. Deci nu mă pot supăra pe Dumnezeu. Niciodată nu m-am gândit la aşa ceva!

– …Nici măcar în primele clipe când aţi aflat de moartea părintelui? – Nu. În acele clipe I-am cerut lui Dumnezeu putere. Primele mele cuvinte au fost: „Maica Domnului, dă-mi putere să-mi duc crucea! Maica Domnului, ne lăsăm în grija ta! Am nădejde că ne vei ajuta!” Şi, într-adevăr, Măicuţa Domnului a fost cu noi. Nu am avut nici o problemă cu fetele în privinţa învăţării. Fetele mai mari au intrat la facultate cu medii mari şi fără a face meditaţii, iar cele mai mici, care acum sunt eleve de liceu, nădăjduiesc că le vor urma.

– Şi Ionuţ, copilul cel mai mic? – Ionuţ s-a născut cu un handicap de gradul I şi trebuie supravegheat permanent. Este agitat, nu vorbeşte, ne înţelegem foarte greu cu el. Are tendinţa de a lovi, de a strica. Dacă nu suntem atente, poate da foc casei sau poate face alte pozne! Trebuie să-l acceptăm aşa cum este, căci prin el ne putem mântui. Când mergem la biserică, îi place să ducă la altar pomelnicul şi să se împărtăşească. Acum are 14 ani şi nu-l mai pot împărtăşi săptămânal. Însă am constatat că în săptămâna de după împărtăşanie este mult mai liniştit!…

– Au fost momente în care v-aţi simţit singură? – Nu, pentru că am fost tot timpul cu copiii mei… Acum mă simt singură când îmi pleacă fetele la liceu sau la facultate, iar Ionuţ doarme. Zic: „Doamne, abia aştept să vină fetele!”. Bineînţeles că mi-a părut rău când a murit soţul meu, m-am simţit ca o pasăre fără aripă, dar Dumnezeu m-a ajutat… Mi-am dorit să fiu pentru copiii mei şi prietena lor, nu numai mamă. Şi am reuşit acest lucru. La noi în familie nu există secrete, nu ne ascundem greşelile pe care le facem. Dacă cineva a greşit, recunoaşte şi îşi îndreaptă greşeala. Eu am mare încredere în fetele mele. Când luam salariul, le arătam unde puneam banii şi le ziceam: „Banii sunt aici! Când aveţi nevoie de ceva, puteţi lua, dar să-mi spuneţi şi mie şi să nu-i terminaţi, ca să avem ce pune pe masă până la sfârşitul lunii!”

– Au fost zile în care nu aveaţi ce să puneţi pe masă? – Da, dar nu ne-am plâns. Făceam o pâine fără drojdie şi-o mâncam cu ceai. Şi le spuneam copiilor: „Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru ce avem, să învăţăm să fim şi flămânzi! Vor veni zile în care vom fi nevoiţi să flămânzim, aşa ne călim”.

 

– Nu vă durea sufletul că nu le puteţi oferi mai mult? – Chiar dacă mă durea sufletul, nu puteam schimba situaţia… Îi încurajam cum puteam: „Astăzi mâncăm doar pâine şi bem ceai, şi să nădăjduim că mâine Dumnezeu ne va trimite mai mult”. Şi, într-adevăr, aşa se întâmpla… A doua zi, în chip minunat, aveam mai multă mâncare. Ne-a fost greu la început, mai ales că eram obişnuiţi ca soţul meu să aducă multe lucruri bune. Dar, cu timpul, ne-am obişnuit să ne descurcăm cu puţin. Când rămâneam fără nici un ban, mergeam la Înalt-Preasfinţitul – m-a ajutat de fiecare dată.

– Nu şi-au dorit copiii dumneavoastră să trăiască asemenea copiilor cu posibilităţi materiale ridicate? – Nu, pentru că au înţeles că toate bogăţiile sunt trecătoare. Le-am explicat că trebuie să aibă mai întâi de toate credinţă şi înţelepciune. Le-am învăţat pe fete să nu se ruşineze de faptul că provin dintr-o familie numeroasă. Dimpotrivă, să fie bucuroase că au aşa de multe surori! Le-am dat mereu exemplul cu pomul care are multe roade: când îl priveşti, te bucuri de el. …Se mai certau pe haine, dar le împăcam spunând că nu învaţă la aceeaşi şcoală şi că le pot schimba între ele.

– Dacă aţi fi avut posibilităţi, le-aţi fi îndeplinit copiilor toate plăcerile? – Nu… Cred că greşesc acei părinţi care le oferă copiilor lor tot ceea ce îşi doresc. Astfel de copii se obişnuiesc să aibă totul pe tavă şi vor crede că li se cuvine toate. Copilul crescut aşa va deveni egoist, lipsit de sensibilitate la problemele aproapelui şi îi va fi foarte greu să se descurce în viaţă. Fetele mele au învăţat de mici să preţuiască banul muncit, pentru că au muncit ele însele de la vârsta de 15-16 ani, vara în vacanţe. O doamnă profesoară le-a intermediat o relaţie la un patron care avea standuri cu diverse mărfuri şi ele vindeau în sezonul de vară. Nu câştigau mult, dar reuşeau să-şi mai cumpere ceva hăinuţe. În plus, le-am obişnuit să mă ajute în treburile gospodăreşti. Eu aveam două servicii, ca să pot câştiga mai mult, aşa că lipseam mult timp de acasă. Câtă vreme eram plecată, ele aveau grijă de Ionuţ şi făceau de mâncare…

 
– De ce şi unii tineri care au avut parte de o educaţie religioasă se depărtează de Biserică, pe măsură ce cresc? – Mă gândesc că tinerii uită de Dumnezeu atunci când intră în contact cu alţi tineri care nu ştiu de Dumnezeu. Vedeţi, copilul mic prinde mai repede cele rele! De aceea, mama trebuie să-i atragă tot timpul atenţia când greşeşte. Tânărul, după ce ajunge la liceu sau la facultate, dacă nu are o credinţă puternică, dacă are o credinţă căldicică, dă de mediul rău de acolo şi se strică. Contează foarte mult anturajul! Este o vorbă: „Prieteniile rele strică obiceiurile bune”. În plus, televiziunea, mass-media în general contribuie din plin la schimbarea caracterului bun pe care aceşti tineri l-au dobândit în familie. Ce ne propune televiziunea: un mod de viaţă lipsit de Dumnezeu, un mod de viaţă în care numai satisfacerea propriilor plăceri contează, un mod de viaţă în care se aruncă la gunoi tot ceea ce noi, părinţii, am încercat să sădim bun în sufletele lor. Părintele Constantin s-a opus categoric ca noi să avem televizor în casă: „Nu vreau televizor în casa mea, ca să le strice mintea copiilor!” – şi pe atunci programele nu erau aşa de viciate cu imagini pornografice ca acum…

– Ca mamă a opt copii, ce sfaturi le-aţi da părinţilor de astăzi? – În primul rând, să-şi iubească mult copiii şi să aibă grijă ce educaţie le dau. Uşor se face un copil, dar foarte greu e să-l educi! Să fie foarte atenţi cu anturajele. Pe copii îi strică foarte mult anturajele! Am observat la adolescenţii şi tinerii de azi că le este foarte uşor să stea la o petrecere ore în şir, dar foarte greu să stea la o slujbă a Bisericii. De asemenea, este esenţial ca părinţii să nu fie de acord cu avortul. Indiferent de cât de greu ar duce-o, să dea şanse de viaţă fiecărui copil pe care Dumnezeu îl trimite în acea familie. Să fie conştienţi că Dumnezeu poartă de grijă fiecărui suflet care vine pe lume.

– Sunt oameni care v-au necăjit? – Au fost oameni care mi-au reproşat că am făcut aşa de mulţi copii… Dar nu m-am supărat pe ei. Le-am spus doar că nu ştiu ce vorbesc. Mă rog ca Dumnezeu să-i înţelepţească pe ei şi pe toţi cei ce nu înţeleg raţiunea unei mame care a hotărât să aducă pe lume mai mulţi copii.

– Ce aţi învăţat în anii de când sunteţi văduvă? – Am învăţat să am multă răbdare, să-i iubesc pe cei ce au nevoie de ajutor. Mi-am dorit să fac Facultatea de Asistenţă Socială şi să lucrez undeva unde pot ajuta oameni cu nevoi speciale. Şi Dumnezeu mi-a îndeplinit dorinţa. Acum lucrez la un centru unde avem grijă de persoane cu handicap, cu vârste între 19 şi 48 de ani. Deşi au vârste aşa de mari, eu le spun „copii” pentru că îi văd ca pe copiii mei… Vorbeam cu ei zilele trecute despre sărbătorile de iarnă şi îmi ziceau că vor să aibă un Crăciun frumos. Iar eu le-am răspuns: „O să aveţi cel mai frumos Crăciun! O să mergem la biserică, o să ascultaţi o slujbă frumoasă, apoi colinde acasă!” De Anul Nou, ei şi-ar dori petrecere, muzică, distracţie. Le-am explicat că acestea sunt lucruri trecătoare şi că se vor simţi mai bine dacă pe 1 ianuarie vom fi prezenţi la biserică. În centrele de unde au venit nu i-a dus nimeni la biserică. Eu caut să-i apropii de Dumnezeu. La masă îi învăţ cum să se roage: „Haideţi să ne închinăm şi să mulţumim, pentru că mâncarea este de la Dumnezeu”. Duminica încerc să-i duc la Liturghie. Le explic că trebuie să aibă răbdare în boală, în suferinţă şi să se lase cu totul în voia lui Dumnezeu. Văd că le place şi sunt interesaţi de ceea ce le explic. Pe Părintele îl aşteaptă de fiecare dată cu nerăbdare. Mă rog la Dumnezeu ca oamenii de la conducerea acestui centru să îmi permită să continui ceea ce am început cu ei. Uneori mi s-a interzis să-i duc la biserică, pe motiv că s-ar putea apuca să cerşească. Dar nu este aşa, aceşti „copii” merg acolo din dragoste!…

– Sunt oameni care v-au impresionat prin credinţa lor? – Am cunoscut o femeie de 96 ani, foarte credincioasă. A cunoscut ambele războaie mondiale. Mi-a povestit prin câte a trecut şi cât de mult a păzit-o Dumnezeu datorită credinţei sale. Sunt mulţi oameni care mă impresionează cu viaţa lor şi care îmi dau puterea şi curajul de a merge mai departe. De asemenea, citesc vieţi de sfinţi, cuvinte ale Părinţilor cu viaţă sfântă – şi mă folosesc foarte mult. Suferinţa te căleşte în credinţă. Dar te ajută şi cititul cărţilor. Din cărţile citite am aflat despre oameni care au suferit mult mai mult: au trecut prin secetă, prin foamete, prin război. Acum, slavă Domnului, avem un acoperiş deasupra capului, avem ce aşeza pe masă – mult, puţin, este ceva…

– Cum aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu? – L-am simţit prin mâna pe care mi-au întins-o oamenii ce mi-au stat aproape: Înalt-Preasfinţitul Teodosie al Tomisului, domnul Marcel Bouroş, care m-a ajutat să-mi fac casa, mulţi preoţi şi colegi de serviciu…

– Ce înseamnă fericirea? – Fericirea este atunci când ai credinţă în Dumnezeu şi familia lângă tine. Atunci totul merge bine! Am învăţat eu şi mi-am învăţat şi copiii să aibă tot timpul credinţă – şi când le e bine, şi când le e rău. Nu se poate ca atunci când îţi este bine să uiţi de Dumnezeu! Trebuie să fim cu gândul permanent la Dumnezeu. Părintele Cleopa spunea ca atunci când te trezeşti de dimineaţă să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi-a dăruit încă o zi. Oare câţi dintre noi îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a mai îngăduit încă o zi? O zi în care putem să plângem pentru păcatele noastre, o zi în care să facem o faptă bună, ce poate ne va ajuta când ne vom înfăţişa înaintea Dreptului Judecător, o zi în care să ne rugăm mai mult… Ne plângem că nu este timp. Dar câţi conştientizăm că, prinşi de atâtea griji, avem puţin timp de rugăciune şi pocăinţă? Dacă avem râvnă să fim mai mult cu Hristos, vom simţi în suflet o bucurie pe care numai harul lui Dumnezeu o poate da. SursA: familiaortodoxa

Lasa un comentariu

Pagina data web este protejata cu reCAPTCHA care este in aplicarePolitica confidialitatii si Conditiile de service Google.

The reCAPTCHA verification period has expired. Please reload the page.