AGAPA: 1. Masă de iubire frăţească. Obicei iniţiat de Apostoli, care, în Biserica dintâi din Ierusalim, încep să aibă o viaţă de obşte. Aceste prânzuri comune sau „mese de obşte” erau legate de săvârşirea Sfintei Euharistii şi aveau loc după serviciul divin, din darurile oferite de credincioşi la adunare. Înmulţindu-se numărul credincioşilor la Sf. Liturghie, ele s-au rărit, iar prin sec.V-VI au dispărut. 2. Agapa este simbolizată azi prin împărţirea anafurei tuturor credincioşilor la sfârşitul Sf. Liturghii. AGHIAZMA: 1. Slujba de sfinţire a apei. Se săvârşeşte în ziua Bobotezei (6 ianuarie), în amintirea Botezului lui Iisus în Iordan şi a arătării Sfintei Treimi (Aghiazma Mare sau Sfinţirea cea mare a apei), sau în diverse ocazii din viaţa creştinilor (Aghiazma mică sau Sfeştania). 2. APA SFINŢITĂ are o mare putere asupra omului şi a vieţii lui, luându-se spre sănătatea trupului şi a sufletului ori folosindu-se la sfinţirea diverselor locuri în care omul lucrează ori se aşează, a izvoarelor, a ogoarelor etc. ALELUIA: Expresie de slăvire a lui Dumnezeu. În Vechiul Testament este întâlnită în Psalmi, dar era folosită şi în viaţa cotidiană. A fost preluată apoi de Biserica primară şi este folosită la încheierea celor mai însemnate imnuri simbolizând cântarea îngerilor pentru sfinţenia absolută a lui Dumnezeu. AN BISERICESC (LITURGIC): Totalitatea manifestărilor de cult liturgic al Bisericii creştine care face prezentă continuu, în chip tainic, dar real, pe durata unui an calendaristic, lucrarea de mântuire a omenirii prin Persoana Mântuitorului. Începe la 1 septembrie, toamna, care este simbolul morţii şi al suferinţei, şi se sfârşeşte la 31 august, vara, ca simbol al vieţii şi al luminii. ANTIMIS: Năframă sau bucată de pânză de in ori de mătase pe care este imprimată scena punerii în mormânt a Domnului. Într-un săculeţ special pregătit în partea superioară sunt cusute moaşte ale unui martir, pentru ca pe el să se poată săvârşi Sfânta Liturghie şi în alte locuri, decât pe Sfânta Masă. Peste antimisul împăturit stă în permanenţă Sfânta Evanghelie. ASCEZĂ: Lupta spirituală de dobândire a dominaţiei spiritului asupra trupului şi a firii, de a face să se nască din „omul trupesc”, „omul duhovnicesc”, adică de a recâştiga viaţa dinaintea căderii în păcat. Asceza creştină nu se limitează la efortul moral natural de a evita răul şi de a face binele. Ea presupune harul dumnezeiesc prin care cel ce se luptă cu patimile, primeşte răsplata. Asceza este pregătirea pentru lucrarea harului. BOTEZ: Taină a Bisericii creştine care, alături de Mirungere şi de Împărtăşanie, formează un act sacramental de primire, de intrare în Biserică. Este o diferenţă capitală, dar în acelaşi sens – al mântuirii – între Botezul lui Ioan şi Botezul lui Hristos. Botezul lui Ioan, sau botezul pocăinţei, nu era o taină, ci un ritual, dat fiind că el nu ierta păcatele, fiind doar o curăţire exterioară. Expresia „spre iertarea păcatelor” semnifică tocmai faptul că este o pregătire pentru „iertarea păcatelor” pe care avea să o împlinească Cel Ce venea după Ioan, Iisus Hristos. Botezul lui Hristos, propriu-zis Botezul creştin, pentru că Hristos n-a botezat, El lăsând harul preoţiei şi iertării păcatelor ucenicilor Săi – poartă numele Domnului întrucât este botezul cu care a fost El Însuşi botezat de către Ioan Botezătorul, când a avut loc Epifania – Arătarea Sfintei Treimi – prin aceasta vădindu-se că El este Fiul lui Dumnezeu şi Mesia. Botezul creştin spală păcatul strămoşesc, pe care îl au şi copiii, fiind o condiţie a creşterii spirituale a acestora. CREDINŢĂ: Puterea spirituală de a accepta ca adevărată o învăţătură care nu are evidenţă raţională sau empirică (cu ajutorul simţurilor) ori care nu poate fi înţeleasă pe aceste căi. Credinţa creştină este modalitatea în care omul răspunde la iniţiativa de mântuire dată de Dumnezeu prin har. Alături de nădejde şi dragoste, reprezintă o virtute teologică. Este simbolizată printr-o cruce, sau o cruce aşezată pe o stâncă. CREŞTIN: Nume primit de cel ce se botează şi care crede în Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. La început, cei care credeau în Hristos se numeau „fraţi” ori „sfinţi”. Pentru prima dată îşi spun creştini ucenicii din cetatea Antiohiei Siriei, pe la anii 49-51, când au predicat aici Sfinţii Pavel şi Barnaba. CRUCE: – Obiect de tortură la păgâni, format din două bucăţi de lemn fixate una peste alta perpendicular, crucea devine mijloc de mântuire pentru creştini, sfinţit prin sângele Mântuitorului Care a suferit răstignirea pe cruce. Este simbolul răscumpărării omului de către Iisus Hristos. În credinţa ortodoxă, crucea nu este separată de Înviere, venerarea ei nefiind despărţită de lauda Învierii. Paradoxul credinţei creştine stă tocmai în aceasta, că puterea lui Dumnezeu se arată în suferinţă, în cruce, „căci, când sunt slab, atunci sunt tare”. (II Corinteni 12,10). Este simbolul prin excelenţă al creştinismului, care se aşază pe biserici sau pe case, se poartă ca obiect de preţ personal, se aşază la capătul defunctului sau se face semn cu trei degete la frunte, piept, umărul drept apoi umărul stâng, rostindu-se formula „În numele Tatălui şi-al Fiului şi-al Sfântului Duh”. DENIE: Slujba a utreniei, specifica postului Paştilor. Deniile se săvârşesc în miercurea şi vinerea din săptămâna a cincea a postului şi în fiecare zi din săptămâna patimilor. În ultima săptămână a postului – joi se citesc cele 12 Evanghelii, iar vineri seara, se cântă Prohodul – slujba înmormântării. DOGMĂ: Adevăr de credinţă fundamental, revelat de Dumnezeu, formulat şi apărat de Biserică, propovăduit oamenilor în vederea mântuirii. Doctrină de credinţă în care Biserica recunoaşte conţinutul şi dezvoltarea ortodoxă a învăţăturii apostolice, depozitată în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Dogmele creştine sunt cuprinse, în esenţă, în Crez şi se referă la Dumnezeu-Treime şi la relaţia Lui cu lumea. DUH: 1. Suflare de viaţă primită de om de la Dumnezeu, suflet. 2. Fiinţa lăuntrică a omului, deosebită de trup; partea spirituală a omului. 3. Putere opusă cărnii, care zideşte „omul duhovnicesc”, opus „omului trupesc”, carnal. 4. Există şi un duh contrar celui care ridică omul duhovnicesc, „duhul rătăcirii”, de neascultare, de răzvrătire, de erezie, după cum sunt şi duhuri de îndrăcire, care chinuiesc oamenii şi care sunt duhuri necurate, diavoli. CĂLUGĂR: Cel ce se retrage din lume pentru a duce o viaţă pioasă, închinată lui Dumnezeu, într-o mănăstire sau în pustiu (de aici denumirea de sihastru sau pustnic). Simbolizează pe îngeri, care slujesc pururi lui Dumnezeu în abnegaţie şi curăţie. EPICLEZĂ: Momentul cel mai important al Sfintei Liturghii, când slujitorii Bisericii invocă Duhul Sfânt pentru prefacerea darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. EPISCOP: Cea mai înaltă treaptă ierarhică din clerul bisericesc, instituit prin hirotonie. Este purtătorul harului dumnezeiesc în mod deplin, simbolul deplinătăţii şi autenticităţii credinţei creştine. Poate avea întâietate faţă de alţi episcopi, prin alegerea sa ca mitropolit ori arhiepiscop, fără a căpăta prerogative harice superioare. EREZIE: Concepţie sau învăţătură greşită, care conduce la o credinţă aparte, particulară, desprinsă şi adeseori opusă faţă de doctrina Bisericii de care se separă. ESHATOLOGIE: Învăţătură despre viaţa viitoare, de apoi, după a doua venire a lui Hristos (Parusia) ca Judecător. Eshatologia nu trebuie confundată cu „sfârşitul lumii” şi nici limitată la evenimentele Parusiei: învierea morţilor, judecata, raiul şi iadul, pentru că ea nu se referă la o istorie, ci la o nouă ordine de existenţă, care are ca scop nu sfârşitul, ci eternitatea, Împărăţia lui Dumnezeu, deja prezentă în lume, în confruntare cu istoria actuală. EVLAVIE: Stare de spirit, sentiment religios manifestat prin îndeplinirea scrupuloasă a regulilor şi practicilor bisericeşti. Credincioşie. FĂGĂDUINŢĂ: Veste despre darurile viitoare ale lui Dumnezeu. FELON: Veşmântul superior al preotului prin care se marchează demnitatea acestuia, folosit la oficierea Sfintelor Taine. Este şi astăzi cel mai important preoţesc, fără mâneci, care acoperă toate celelalte veşminte, în amintirea hlamidei roşii pe care a purtat-o Hristos în timpul patimilor. Simbol al curăţiei şi sfinţeniei. Are diferite culori, în funcţie de simbolistica sărbătorii în care se poartă. GHETSIMANI: Grădină de măslini de la poalele Muntelui Măslinilor. Aici se retrăgea adesea Iisus pentru a Se ruga. Ultima dată a venit însoţit de ucenicii Săi, cu care a luat cea din urmă masă, Cina cea de Taină, înainte de a fi vândut de către Iuda. GALILEEA: Provincie a Palestinei, la vest de lacul Ghenizaret sau Marea Tiberiadei. Pentru istoria creştinismului, Galileea are o semnificaţie aparte, pentru că aici a fost vestită Fecioara Maria că va zămisli şi va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, aici Şi-a petrecut copilăria şi tinereţea Iisus, Şi-a început propovăduirea, a săvârşit cele dintâi şi cele mai multe minuni, de aici şi-a ales unsprezece dintre apostoli (Iuda Iscarioteanul fiind singurul din Iudeea) şi tot aici S-a arătat Iisus ucenicilor Săi ultima oară după Înviere, trimiţându-i să înveţe şi să boteze neamurile. Galileea este patria lui Iisus şi a apostolilor, este leagănul credinţei creştine. GOLGOTA: Nume evreiesc dat locului (dealului ori muntelui) unde a fost răstignit Iisus Hristos, care semăna cu un cap de om (de aici numele de „Locul căpăţânii”). Golgota este pământul şi simbolul pătimirilor Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. GOMORA şi SODOMA: Cetăţi pedepsite de Dumnezeu pentru nelegiuirea locuitorilor lor, pentru păcatele lor trupeşti „împotriva firii”. De la nimicirea prin foc şi pucioasă a scăpat doar dreptul Lot şi familia sa, care aveau credinţă şi nu păcătuiseră. Pe locul celor două cetăţi dispărute se află Marea Moartă. Pedepsirea acelor locuitori practicanţi ai perversiunilor aberante este o anticipare a ceea ce se va întâmpla tuturor nelegiuiţilor la sfârşitul lumii. HAR: Energie divină necreată, lucrare ce izvorăşte „din fiinţa dumnezeiască a celor trei Ipostasuri şi (care) este nedespărţită de Ea sau de aceste ipostasuri” (Grigorie Palama). Dar al lui Dumnezeu, expresie a dragostei Lui faţă de oameni, „se revarsă în inimile noastre prin Duhul Sfânt” (Rom. 5,5) şi este urmarea jertfei lui Hristos pe cruce, Care ne-a răscumpărat din robia păcatului. Actul mântuirii se săvârşeşte în primul rând prin har, care se transmite în primul rând prin Sfintele Taine şi căruia i se adaugă credinţa şi faptele bune din partea omului. Dumnezeu acordă harul tuturor, însă dacă nu toţi se mântuiesc, este pentru că unii îl lasă nelucrător, alţii îl refuză sau îl pierd, căzând din har. HARŢ(I): Termen popular pentru zilele în care se dă dezlegare sau ridicare a postului – miercurea şi vinerea din unele săptămâni. HERUVIM: Înger făcând parte din categoria heruvimilor, una dintre cele nouă cete de îngeri, menţionată deseori alături de cea a serafimilor. Heruvimii sunt reprezentaţi ca feţe înaripate, cu ochi mari, având misiunea de a lumina interior pe creştin pentru a putea cunoaşte pe Dumnezeu. Ei slujesc tronului dumnezeiesc şi străjuiesc altarul, asemeni heruvimului care păzea intrarea raiului cu sabie de foc (Fac. 3,24) şi, nevăzut, participă la Liturghia cerească, în calitate de „puteri cereşti”. HRAM (al unei biserici): 1. Numele patronului ori al ocrotitorului unei biserici. Poate fi un sfânt sau un eveniment din istoria bisericii. Icoana hramului este aşezată fie la intrarea în biserică, deasupra uşii, fie în pronaos, deasupra uşii de la intrare, dar cel mai adesea pe iconostas, icoana din dreapta privitorului, în registrul cu icoanele împărăteşti, pentru a putea fi venerate. 2. Zi aniversară când se face pomenirea sfinţirii bisericii şi al sfântului ocrotitor al bisericii. ICOANĂ: Imagine sacră, reprezentând pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului, un sfânt, ori un eveniment sfânt căruia se aduce închinare sau cinstire. Ea aparţine cultului Bisericii, iar nu artei, este o comunicare vizuală cu realitatea invizibilă divină, iar nu un tablou ori o reprezentare figurativă. Este imaginea realităţii transfigurate, nu aşa cum este, ci aşa cum trebuie să fie. Mesajul reprezentării este întotdeauna mai important decât realismul interpretării, ceea ce a dus la apariţia unor Erminii (manuale de pictură) şi a unei „teologii a icoanei”. ICONOSTAS: (Tâmplă, catapeteasmă = susţinător de icoane) Perete, zid acoperit cu icoane, care desparte cele două părţi principale ale interiorului bisericii ortodoxe – altarul şi naosul – sau care desparte sfântul altar de restul bisericii. La evrei, era o perdea ce despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor, cele două încăperi al Cortului sau templului Vechiului Testament. IDOLATRIE: Închinare la idoli (idol = reprezentare realistă a unei zeităţi păgâne), cinstire a lor – ca fiinţe divine cărora li se ridică temple şi li se aduc jertfe de animale, iar uneori umane. Idolatria este un păcat al trupului care, alături de alte păcate, lăcomia de avere sau de mâncare, constituie un obstacol în moştenirea împărăţiei lui Dumnezeu. ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR: Stăpânirea lui Dumnezeu în cer şi pe pământ, peste întregul Univers. Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos a fost trimis în lume ca să întemeieze aici împărăţia Lui, corespunzând cu întemeierea Bisericii Sale. Ea începe cu activitatea publică a Domnului Hristos, cu alegerea apostolilor şi instituirea Sfintelor Taine, cu statornicirea ierarhiei bisericeşti, cu misiunea de a propovădui Evanghelia şi de a călăuzi pe creştini pe calea mântuirii. Biserica este forma exterioară, văzută a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Prin ea, prin evlavie şi fapte ale dragostei creştine putem cuceri Împărăţia cerească. La a doua venire a Domnului Iisus Hristos ca Judecător-Împărat, când va fi desfiinţată orice domnie a satanei şi când va fi dată sentinţa finală celor ce s-au ostenit pentru ea, se va deschide Împărăţia lui Dumnezeu, care este Împărăţia luminii, a vieţii şi a slavei veşnice. Fiind de natură spirituală, „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”. (Rom. 14,17). IERURGIE: Slujbă şi rugăciune pentru binecuvântarea şi sfinţirea oamenilor în diferitele împrejurări ale vieţii lor. Pot fi sfinţite lucrurile, obiectele aparţinând oamenilor, locurile în care aceştia locuiesc şi lucrează, holde, ape, hrană etc. IORDAN: Principalul râu al Palestinei, care o străbate de la Nord la Sud, izvorând din munţii Libanului şi vărsându-se în Marea Moartă. Râul în care Ioan Botezătorul L-a botezat pe Iisus, înainte de începerea activităţii publice a acestuia. ÎMBOGĂŢIRE ÎN DUMNEZEU: Sporire în viaţa duhovnicească prin stăruinţa credinciosului de a păstra harul divin primit la Botez, cu care lucrează şi înmulţeşte faptele bune, bine primite de Dumnezeu. Încununare a sufletului. Îmbogăţiţii în Dumnezeu vor moşteni Împărăţia cerească şi viaţa veşnică. ÎNAINTEMERGĂTOR: Deschizător de drum. Ioan Botezătorul este un Înaintemergător. Însă Înaintemergătorul propriu-zis este Mântuitorul Iisus, Cel care a intrat primul în cer, ca să deschidă calea tuturor creştinilor, întru mântuirea lor. JERTFĂ: Ofrandă materială sau spirituală, adusă divinităţii în diverse scopuri – iertare, împlinire, mulţumire etc. În Vechiul Testament jertfele erau de curăţire, de iertare, de împăcare şi arderi de tot, toate întreţinând conştiinţa păcatului, întrucât însemnau doar o curăţire exterioară. Se jertfeau animale, se aduceau la altar daruri de pâine, tămâie, lumânări, untdelemn, aceleaşi (în parte) pe care le ofereau şi păgânii zeilor lor. În Noul Testament jertfa este primită de Dumnezeu doar dacă ea are şi o participare lăuntrică, prin credinţă, prin faptele bune de iubire, milă, împăcare, într-ajutorare. „Milă voiesc iar nu jertfă” – ne spun Sfinţii Evanghelişti. Jertfa ispăşitoare unică este aceea a lui Hristos, Care şi-a dat sângele pentru iertarea păcatelor noastre, împăcând astfel omenirea cu Dumnezeu. LEGE: (În Vechiul Testament – Torah) – Poruncă dată omului de către Dumnezeu, ca normă a binelui şi a libertăţii; transmisă prin profeţi, ea era slujită în litera sa, legalist, de către cărturari şi farisei. În Noul Testament, Legea este „Evanghelia lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu”, „Vestea cea bună” (gr. evanghelion). Spre deosebire de Legea veche, constrângătoare, Legea nouă este una a harului, a credinţei, a libertăţii şi a bucuriei. LITURGHIE: (gr.= lucrare publică) numită şi „Euharistie” sau „Slujba slujbelor”, Liturghia este, la ortodocşi, centrul cultului divin, momentul său cel mai important fiind săvârşirea Sfintei Împărtăşanii (Euharistia), în comunitatea credincioşilor care mărturisesc aceeaşi credinţă, exprimată în dogmele apostolice. MAG: (În Vechiul Testament) – Nume atribuit vechilor preoţi persani şi chaldeeni, vestiţi pentru învăţătura lor în observarea cerurilor şi a astrelor. Vrăjitori din Egipt care, prin diferite procedee şi incantaţii puteau eluda legile naturii şi săvârşi lucruri neobişnuite. – (În Noul Testament) Înţelepţi din Orientul îndepărtat care au cunoscut locul şi timpul naşterii lui Hristos după interpretarea mersului astrelor cereşti. MAHRAMĂ: Pânză pusă pe faţa celor răposaţi. Tradiţia spune că pe mahrama lui Iisus, rămasă după Înviere, s-a imprimat chipul Său. Mahrama Veronicăi e un ştergar care ar fi fost dat de Veronica lui Iisus pe drumul calvarului să-Şi şteargă faţa. Pe el ar fi rămas imprimat chipul lui Hristos, după care s-au făcut primele reprezentări iconografice. MARTIR: Cel ce suferă moartea spre a mărturisi adevărul credinţei în Hristos. MARTOR: Cel ce afirmă, adevereşte ceea ce a văzut sau auzit. Apostolii sunt martorii vieţii şi ai faptelor Domnului Hristos. Sfântul Ioan Botezătorul este nu numai Înaintemergătorul Domnului, ci şi Martorul Lui. Există şi martori mincinoşi. Mântuitorul a fost judecat pe baza mărturiei a doi astfel de martori, care-L acuzau că vrea să strice Templul. MĂNĂSTIRE: Locaş religios cuprinzând o biserică şi mai multe chilii, unde trăiesc, retraşi din lume, după reguli de viaţă austeră, călugări sau călugăriţe. MĂRTURISIRE: Mărturisire de credinţă: Recunoaşterea prin cuvânt şi faptă a adevărurilor de credinţă descoperite de Evanghelie, a adevărului că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. – Denumire dată unor cărţi cuprinzând adevărurile de credinţă expuse sistematic, parte din tradiţia dinamică a Bisericii. – Mărturisire a păcatelor (spovedanie, pocăinţă). Taină a Bisericii, în care credinciosul primeşte iertarea păcatelor, spre înnoirea comuniunii sale cu Dumnezeu. Se săvârşeşte prin puterea Duhului Sfânt şi rugăciunea Bisericii. Mărturisirea păcatelor are şi o latură subiectivă, ea fiind o necesitate sufletească, întrucât îi aduce creştinului autentic uşurare, liniştirea conştiinţei păcatului care-l apasă. MÂNTUIRE: Recâştigarea stării de desăvârşire a omului, aflat în comuniune personală cu Dumnezeu, ca recuperare a sensului spiritual şi a consistenţei depline a vieţii. Mântuirea se împlineşte prin Iisus Hristos, Care S-a jertfit pentru răscumpărarea noastră. Mântuirea este „darul lui Dumnezeu” prin harul lui Hristos şi împărtăşirea Sfântului Duh. De aceea, nu se bucură de mântuire decât cei care cred şi-L mărturisesc pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu. MESIA: – Uns, Unsul lui Dumnezeu – Nume dat în Vechiul Testament, regilor, preoţilor şi proorocilor, care, pentru a-şi exercita slujirile, erau „unşi” (sfinţiţi) de către arhiereu. Mântuitorul Hristos este singurul Care împlineşte în Persoana Sa toate cele trei slujiri, fiind uns nu de către un arhiereu, ci direct, de către Dumnezeu Tatăl, ca Împărat, Proroc sau Învăţător şi Arhiereu sau Preot. El a venit să întemeieze pe pământ o Împărăţie a lui Dumnezeu – Biserica, cu Tainele sale, o Lege nouă – Evanghelia şi să rânduiască o nouă preoţie, mântuitoare. MINUNE: Lucrare divină ce depăşeşte legile naturale, fapt supranatural, extraordinar, neobişnuit. Putere a Mântuitorului de a vindeca boli ale oamenilor, de a alunga demonii din cei posedaţi, de a învia din morţi (învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi a lui Lazăr), precum şi a celor ce lucrează harul de tămăduitor trimis de Dumnezeu. MIROS DE BUNĂ MIREASMĂ: Expresie care tălmăceşte bucuria stării de sfinţenie a creştinului. Întreaga viaţă a lui Iisus Hristos a fost un prinos şi o jertfă aduse lui Dumnezeu, care au fost bine primite de El, adică socotite ca „un miros de bună mireasmă”. Creştinii care imită iubirea jertfelnică a lui Iisus Hristos, pătimind pentru El şi iubind oamenii, săvârşesc fapte care sunt jertfă şi prinos aduse lui Dumnezeu, Care le primeşte ca „un miros de bună mireasmă”. MISIUNE: Vocaţie apostolică a Bisericii de a propovădui Evanghelia lui Hristos la toate neamurile. Valoarea universală a mesajului Evangheliei are ca simbol Cincizecimea, care reconstituie unitatea omenirii prin reconcilierea în Hristos şi care este reversul turnului Babel. MOAŞTE: Trupurile sau rămăşiţele trupeşti ale sfinţilor, care au aceleaşi daruri şi puteri dumnezeieşti ce i-au însufleţit pe sfinţi cât au fost în viaţă. MIR: 1. Amestec de uleiuri parfumate, de mare preţ, cu care se ungeau, atât în viaţă, cât şi la moarte, oamenii importanţi. Mirul de nard, foarte scump, dar foarte apreciat în antichitate, era extras dintr-o plantă (nard) ce creştea în India, fiind păstrat în vase de alabastru în formă de con care se sigilau. Pentru a fi folosit, vasul era spart la vârf. Cu mir de nard a uns Maria, sora lui Lazăr cel înviat, picioarele lui Iisus şi cu mir şi miresme au venit mironosiţele, între care Maria Magdalena, să ungă trupul lui Hristos pus în mormânt, dar pe care l-au găsit înviat. 2. Sfântul şi Marele Mir, folosit în Biserică, este un ulei curat de măsline amestecat cu multe mirodenii (de obicei 49) care este pregătit la Patriarhie, apoi distribuit spre toate parohiile, folosit la ungere în cadrul Tainei ungerii cu Sf. Mir sau Mirungerii, imediat după Botez. MIRUNGERE (sau Ungerea cu Sfântul şi Marele Mir): Una din cele şapte Taine ale Bisericii. Se săvârşeşte în cadrul rânduielii Sf. Botez şi este urmată de Euharistie, împreună cu care formează un singur act sacramental al Tainelor de iniţiere. Mirungerea îşi are originea în pogorârea Duhului Sfânt asupra lui Iisus la Botezul Său în Iordan. În Biserica primară, ea se săvârşea prin punerea mâinilor („ungerea”). Taină prin excelenţă a Duhului Sfânt, ungerea cu Sfântul Mir înseamnă sfinţenia trupului, creştinul devenind astfel o bună mireasmă a lui Hristos şi întărit, prin îmbrăcarea sa cu armura Duhului, ca să reziste puterilor răului, dar şi primirea unui dar personal al Duhului Sfânt. Prin Mirungere, în inima celui uns se imprimă ca o pecete „chipul lui Hristos”, rostindu-se formula „Pecetea Darului Duhului Sfânt”, cel uns devenind, astfel, creştin, după chipul lui Hristos. MONAH(IE): Bărbat sau femeie care trăieşte într-o comunitate mănăstirească, unde depune făgăduinţe solemne în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor că va trăi conform celor trei voturi monahale: ascultare, castitate, sărăcie de bunăvoie. MUCENIC: Martir, în special din primele veacuri creştine, în timpul persecuţiilor păgâne, care şi-a dat viaţa pentru Iisus Hristos. MUNTELE MĂSLINILOR: Munte situat la circa 3 km de Ierusalim, plantat cu măslini. La poalele lui, în partea de est, se află satul Betania, de unde Iisus Hristos a plecat spre Ierusalim („Intrarea Domnului în Ierusalim”), călare pe „mânzul asinei”. De pe acest munte S-a înălţat Domnul la cer, la patruzeci de zile după Învierea Sa. NAOS: Partea cea mai spaţioasă a lăcaşului unei biserici ortodoxe, situată între altar şi pronaos, sau de la iconostas până la stâlpii de susţinere din mijlocul bisericii. Cuprinde cele două laterale care formează planul treflat al unei biserici. Navă. NAZARET: Orăşel în Galileea, unde locuiau Dreptul Iosif şi Sfânta Fecioară. Aici i-a adus îngerul Gavriil Fecioarei Maria vestea cea bună că ea va naşte, de la Duhul Sfânt, pe Fiul lui Dumnezeu. Şi tot aici a petrecut Pruncul Iisus copilăria şi a vieţuit până la vârsta de 30 de ani, când a fost botezat de Ioan. OSANA: Exclamaţie care, în limba aramaică, cea vorbită de Iisus Hristos, însemna „Ajută-ne (Doamne)!”, „Miluieşte-ne!”. Cu strigătul „Osana Fiul lui David!” a fost întâmpinat Mântuitorul Hristos în Ierusalim a doua zi după învierea lui Lazăr, ca manifestare de bucurie şi de preamărire a lui Iisus, Care venea în numele Domnului. PARUSIE: (gr. Parousia) – A doua venire a lui Hristos, la sfârşitul veacului. Ceasul când aceasta se va petrece nu e cunoscut decât de Dumnezeu Tatăl. Însuşi Domnul, întrebat de ucenici: „Care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?”, El va răspunde: „Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”. La acel ceas, Domnul va veni ca Împărat şi Judecător al lumii, al celor vii şi al celor morţi înviaţi. Dacă la prima Sa venire, El S-a întrupat în lume din Slavă, ca Fiu al lui Dumnezeu, într-o venire „smerită”, a doua Lui venire va fi în Slavă şi putere, anunţat de trâmbiţa arhanghelului, pe norii cerului şi înconjurat de îngeri. Mai întâi, însă, va apărea „potrivnicul”, „fiul pierzării” (Antihristul). „Ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă” (Apostazie) (II Tes. 2, 1-3). Iar când ultimul vrăjmaş – moartea – va fi nimicit, moartea şi iadul fiind aruncate în râuri de foc, Hristos va preda Tatălui Împărăţia, Căruia I Se va supune şi El, pentru ca Dumnezeu să fie toate în toţi”. (I Cor. 15, 24,28). PĂCAT: 1.Ruperea şi înstrăinarea spirituală de Dumnezeu. Are sens numai în legătură cu o creatură raţională. 2. Încălcare a poruncii lui Dumnezeu de neatingere a Pomul cunoaşterii binelui şi al răului, care a dus la alungarea din rai a lui Adam şi Eva şi la pedepsirea lor şi a urmaşilor lor cu moartea. Cu păcatul lui Adam, care este „păcatul strămoşesc”, se naşte fiecare om. De el, omenirea nu se poate izbăvi singură, nici prin legea morală naturală, nici prin legea scrisă a Vechiului Testament, dată prin Moise şi prin prooroci, această din urmă lege nefăcând altceva decât să sporească conştiinţa păcatului. Mântuirea, salvarea noastră vine de la Fiul lui Dumnezeu, Care, fiind fără păcat, ia trupul păcatului omenesc pentru a-l osândi. Şi jertfindu-Se, pentru păcatele lumii ca un „Miel nevinovat”, Domnul Hristos ne-a răscumpărat, împăcându-ne astfel cu Tatăl, readucându-ne la El. În afara „păcatului strămoşesc” există şi păcate personale, care sunt o individualizare a lui. Pentru aceasta Mântuitorul a lăsat Taina Pocăinţei, a mărturisirii lor. Unele dintre ele sunt păcate „grele”, „de moarte”; ele îl lezează pe Dumnezeu sau dreapta credinţă. Aşa sunt tăgăduirea divinităţii, hula, injuria, nerecunoaştere lui Hristos ca Fiu întrupat al lui Dumnezeu. Altele, dacă sunt mărturisite, pot fi iertate, prin rugă – cea a făptuitorului şi cea a Bisericii pentru el. Există, între acestea, păcate trupeşti şi păcate sufleteşti, unele îndreptate împotriva propriei persoane (îmbuibarea, beţia, desfrâul, mulţumirea de sine, mândria), altele – împotriva aproapelui (minciuna, vicleşugul, clevetirea, batjocura, ura, invidia) – ori împotriva firii, cum ar fi sodomia sau homosexualitatea. Toate pot fi văzute sau nevăzute, dar toate se trag unul din altul şi duc la dezordine sufletească. RĂSCUMPĂRARE: Eliberarea de păcat şi restabilirea omului în drepturile sale de fiu al lui Dumnezeu. Ea a fost anunţată de profeţi, Moise însuşi fiind o prefigurare a lui Iisus Hristos, autorul răscumpărării omenirii prin jertfa şi Învierea Sa. RĂSTIGNIRE: Pedeapsă capitală aplicată de romani celor osândiţi pentru pricini grave. Iudeii îl supun aceleiaşi pedepse pe Iisus Hristos, Care este acuzat de ofensă adusă lui Dumnezeu, de hulire, pentru că S-a recunoscut Fiu al lui Dumnezeu. POCĂINŢA: Taină cu implicaţie personală şi ascetică. Numită şi al doilea botez, ca actualizare a harului botezului, pocăinţa este mărturisirea strict personală a păcatelor, urmată de rugăciunea de dezlegare ca cerere şi invocare, iar nu ca declaraţie. Păcatul fiind o boală sau o patimă, iar nu o încălcare a legii, pocăinţa este o vindecare spirituală la care participă cel aflat în păcat îndrumat de un duhovnic. POST: Abţinere, pentru un timp, de la unele mâncăruri, de la băuturi şi de la păcate, în scopul creşterii, sporirii duhovniceşti, spirituale. Înfrânare care îmbină „postul de bucate cu postul de păcate”. Postul poate fi de o zi (miercuri, vineri) sau de mai multe zile (Postul Naşterii Domnului, Postul Paştilor, Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Postul Adormirii Maicii Domnului). PRAZNIC: Sărbătoare religioasă, în ziua căreia Biserica cinsteşte un eveniment important al vieţii sale ori un sfânt care s-a jertfit pentru credinţă. PROPOVĂDUIRE: Predicare, transmitere a unei învăţături şi propagare a unei credinţe religioase. Lucrare a vestitorului Evangheliei, care lămureşte învăţătura şi tainele credinţei. În acest sens vorbim de propovăduirea în pustie a pocăinţei de către Ioan Botezătorul, de începutul propovăduirii lui Iisus pe ţărmul Mării Galileei, de propovăduirea lui Hristos încredinţată lui Pavel Apostolul neamurilor, de trimitere a Apostolilor la a propovădui că s-a apropiat Împărăţia cerurilor. Propovăduirea mai este întâlnită în Sfânta Evanghelie şi în legătură cu împărăţia lui Dumnezeu, cu Mântuitorul, cu tainele Mântuirii. PSALM: Cântare de bucurie şi de laudă sau de mulţumire adusă lui Dumnezeu. În psalmi sunt cuprinse şi învăţăturile despre Dumnezeu, despre lume, despre legătura dintre Fiinţa Supremă şi făptură, despre om ca fiinţă morală etc. „Psaltirea” sau „Cartea Psalmilor” din Vechiul Testament cuprinde 151 de psalmi. Odată cu apropierea de Dumnezeu, citirea psalmilor aduce alinare necazurilor, a suferinţelor. REVELAŢIE: Lucrarea prin care Dumnezeu Se descoperă pe Sine, mai întâi prin prooroci, apoi personal, prin Fiul Său, pentru a ne face cunoscută „taina voii Sale”. El Se descoperă oamenilor din iubire pentru ei. Chiar şi atunci când omul era în păcat, Dumnezeu n-a încetat să-l iubească. În Vechiul Testament, El ni se descoperă ca un Stăpân, în Noul Testament cunoscându-L ca pe un Părinte bun şi iubitor. Revelaţia divină o găsim în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, în Cuvântul lui Dumnezeu scris sub inspiraţia Sfântului Duh şi ca descoperire orală. RUGĂCIUNE: (în general) Act fundamental, esenţial al vieţii religioase, constând în înălţarea gândului, a inimii şi a vrerii noastre către Dumnezeu. Mod şi mijloc de a ne pune în legătură directă cu Domnul. „Vorbirea omului cu Dumnezeu”. Rugăciunea poate fi de laudă, de mulţumire sau de cerere. Ortodocşii practică rugăciunea în biserică, la slujbe – rugăciunea obştească-, şi în casă, în diferitele momente ale zilei – rugăciunea particulară. (originar) Rugăciunea Domnească, numită „Tatăl nostru”, modelul rugăciunii creştine, cerut de ucenicii Mântuitorului pentru a-i învăţa cum să se roage. Semnul comuniunii omului cu Dumnezeu. SLAVĂ: Strălucirea prezenţei lui Dumnezeu manifestată în anumite momente, situaţii, împrejurări ale istoriei biblice (Naşterea Domnului, Schimbarea la faţă, minunile săvârşite de Iisus etc.). Lumina care a învăluit trupul omului înainte de căderea în păcat. Oglindirea chipului lui Dumnezeu în om. Strălucirea Duhului Sfânt în sufletele creştinilor. SEMINŢIE: Ansamblul iudeilor urmaşi ai lui Avraam. După numărul şi numele fiilor lui Iacov, nepotul lui Avraam, au fost douăsprezece seminţii ale lui Israel, urmând a fi judecate, la înnoirea lumii, de către cei doisprezece Apostoli. SACRILEGIU: Necinstire a lui Dumnezeu. Pângărire a lucrurilor, a locurilor sau a persoanelor sfinte care sunt destinate a fi puse în slujba lui Dumnezeu. SFÂNTA TRADIŢIE (Predanie): Transmiterea experienţei religioase a vieţii lui Hristos, a trăirii creştine, după Legea cea nouă şi a principiilor Sale, mai întâi pe cale orală, apoi în forma sa scrisă. Este cea de-a doua sursă a Revelaţiei, alături de Sfânta Scriptură. Învăţătură predată la început de Mântuitorul Hristos prin viu grai (Tradiţia Apostolică), ea este preluată şi transmisă fidel împreună cu practicile desprinse de la Domnul în săvârşirea Sfintelor Taine şi a binecuvântărilor. Cu timpul, sunt cuprinse în Tradiţie elemente practicate de Biserică – rugăciuni, cântări, gesturi de închinare, praznice, posturi etc. – precum şi doctrina Părinţilor Bisericii, în care s-a transmis şi s-a asimilat în mod autentic şi normativ învăţătura apostolică. SINERGIE: Conlucrare tainică şi liberă între harul împărtăşit tuturor oamenilor de către Dumnezeu şi voinţa acestora de a-l lucra. Este rezultatul voinţelor a două firi – cea divină şi cea umană -, a două energii care voiesc acelaşi lucru, mântuirea, adică apropierea totală a naturii umane de natura divină. SMIRNĂ: Răşină folosită în cult, la morţi, pentru mirosul plăcut pe care îl răspândeşte în jur. Venind să se închine Pruncului Împărat Iisus, magii de la Răsărit I-au adus în dar aur, tămâie şi smirnă – adică aur ca unui Împărat, tămâie ca unui Dumnezeu, considerându-L ca o Fiinţă dumnezeiască şi smirnă ca unui muritor, pentru că avea să moară cu trupul pentru mântuirea omenirii. Despre smirnă se vorbeşte şi la răstignirea lui Iisus, când I s-a dat Mântuitorului să bea „vin amesteca cu smirnă”, ca să simtă mai puţin patimile. Din amestecul smirnei cu aloe rezulta mireasma cu care era impregnat giulgiul ce înfăşura un mort, pentru a îndepărta mirosul rău. SINOD: Adunare a episcopilor (ierarhilor), având ca scop dezbaterea şi hotărârea asupra unor probleme care privesc viaţa şi instituţia Bisericii. SPOVEDANIE: Una dintre cele şapte Taine în care, prin puterea Sfântului Duh şi rugăciunea Bisericii, credincioşii primesc iertarea păcatelor săvârşite după botez. Prin spovedanie se reface comuniunea cu Dumnezeu. A fost instituită de Mântuitorul Hristos şi trebuie făcută tot timpul, chiar dacă la intervale de timp diferite, ca o actualizare permanentă a harului primit la botez. TABOR: Munte din Galileea, aflat la 10 km spre răsărit de Nazaret. Aici a avut loc Schimbarea la Faţă a Mântuitorului Hristos, la care au fost martori dimpreună cu reprezentanţii Vechiului Testament, Moise şi Ilie şi cei ai Noului Testament, Petru Iacob şi Ioan. Acum S-a descoperit, pentru a doua oară, după Botezul Domnului, Sfânta Treime. TAINĂ: Mister, lucru ascuns, necunoscut şi de necunoscut. Revelarea intenţiilor divinităţii, prin cuvântul Scripturii şi, direct, prin minuni, descoperă în parte Taina dumnezeiască, atât cât Dumnezeu consideră că este necesar pentru mântuirea noastră. Sacrament – Rit de sfinţire, de „atingere” a lui Dumnezeu, din milostenia Creatorului. Condiţia pentru săvârşirea şi administrarea Tainei este Preoţia, şi ea o Taină, instituită prin hirotonie de către episcop în succesiune apostolică. Dintre cele şapte Taine, Botezul, Mirungerea şi Împărtăşania sunt Taine de iniţiere, prin care credinciosul devine membru al bisericii, celelalte fiind Pocăinţa, Maslul şi Cununia. TĂMÂIE: Răşină aromatică, folosită ca jertfă binemirositoare în ceremoniile religioase, obţinută din lichidul rezultat prin crestarea cojii libanului (arborelui), a altor răşini, prelucrate şi impregnate cu diferite esenţe parfumate. TRADIŢIE: Transmiterea experienţei religioase a vieţii lui Hristos, a trăirii creştine, după Legea cea Nouă şi principiile Sale. Sursă, izvor al Revelaţiei, odată cu Sfânta Scriptură. Învăţătură predată la început de Mântuitorul Hristos prin viu grai (Tradiţia Evanghelică), ea este preluată şi transmisă fidel împreună cu practicile desprinse de la Domnul în săvârşirea Sfintelor Taine şi a binecuvântărilor (Tradiţia Apostolică). Cu timpul sunt cuprinse în Tradiţie elemente practicate de Biserică: rugăciuni, cântări, gesturi de închinare, praznice, posturi, precum şi doctrina Bisericii, în care s-a transmis şi s-a asimilat în mod autentic şi normativ învăţătura apostolică. TOACĂ: Instrument sonor dintr-o placă de lemn, lovită măiestrit cu două ciocănele, folosit în mănăstirile şi bisericile ortodoxe pentru a anunţa începerea slujbelor religioase. TREIME – TRINITATE: Doctrina de bază şi specifică Revelaţiei Noului Testament şi deci şi a creştinismului, după care Dumnezeirea sau esenţa lui Dumnezeu subzistă ca Treime de Persoane sau Ipostasuri: Dumnezeu Tatăl, Iisus Hristos şi Duhul Sfânt. TROIŢĂ: Cruce mare de lemn sau piatră împodobită cu picturi, sculpturi şi inscripţii. Este aşezată la răspântii, pe lângă fântâni, având o icoană formată în trei părţi. UTRENIE: Slujbă religioasă oficiată în biserică dimineaţa, făcând parte dintre cele şapte Laude. Slujbă de mulţumire pentru pacea şi odihna nopţii, laudă pentru măreţia lui Dumnezeu care va da o altă zi. Aminteşte de Naşterea şi Învierea Domnului ca biruinţă asupra întunericului, eveniment constatat în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii. UCIDERE CU PIETRE: Pedeapsă capitală prescrisă de Legea mozaică în cazurile de hulire a lui Dumnezeu sau de adulter. Au fost ucişi astfel unii dintre prooroci, precum şi Arhidiaconul Ştefan, primul martir creştin. VAS: (în sens metaforic) – Corpul omenesc în care sălăşluieşte sufletul sau centrul persoanei umane. Domnul îi va spune în vedenie lui Anania, episcopul Damascului, la convertirea lui Saul din Tars: „Mergi, fiindcă acesta îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea oamenilor şi a legilor şi a fiilor lui Israel” (F. Ap. 9). VAMEŞ: 1. Încasator, în vremea stăpânirii romane, de impozite şi de diferite alte dări. 2. Vămuitor, lucrător la vamă. Pentru că făceau multe abuzuri, vameşii erau socotiţi păcătoşi, ca şi păgânii. Învinuit de către farisei şi cărturari că se aşează la masă cu vameşii, Hristos a răspuns: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Mt. 9,12). VECERNIE: Slujbă religioasă oficiată în bisericile de mir (parohiale), seara, în ajunul sau în ziua unei sărbători bisericeşti, iar la mănăstiri, în toate zilele, seara. Este una dintre cele şapte Laude bisericeşti. Simbol al Vechiului Testament, sau a perioadei de aşteptare a venirii lui Mesia. VEDENIE: Descoperire făcută în duh, în fiinţa lăuntrică a omului. Ex.: Apariţia lui Iisus Hristos în drumul spre Damasc al lui Saul din Tars. Aceeaşi apariţie îl va face pe Anania, episcopul Damascului, să-l boteze pe Saul, care va deveni astfel Pavel Apostolul Neamurilor. VIAŢĂ DE SINE: Modul de viaţă monahală, potrivit căruia fiecare monah sau grup de monahi ce locuiesc în aceeaşi casă îşi procură în chip propriu cele necesare traiului. VIAŢĂ DE OBŞTE: Modul de viaţă monahală în care toţi vieţuitorii unei mănăstiri duc o viaţă comunitară, având toate bunurile în comun.
