– Vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre părintele Iosif, pe care l-aţi cunoscut şi al cărui ucenic i-aţi fost: – S-a născut în Maramureş, cred că în 1926. De multe ori spunea: „Sunt ardelean get-beget“. De mirean a purtat numele Iacob. Studiile teologice (facultatea) le-a terminat la Cluj. Nu a mers de prima dată la mănăstire, ci s-a căsătorit. Soţia lui l-a înşelat, l-a trădat şi de supărare s-a dus la mănăstire, zicând că nu-i mai trebuie să vadă femeie în toată viaţa lui. A mers la o mănăstire din Ardeal. Cu felul lui de a se comporta era un lucru care-l caracteriza ca om. Povestea el – eu mai trăgeam cu urechea – că atunci când venea o rudenie, prieten sau cunoscut la el la mănăstire, nu-l primea să stea de vorbă cu el până nu mergea acela să ceară binecuvântare de la stareţ. Dacă avea ascultare la bucătărie, nu stătea de vorbă cu tine până nu termina vasele şi apoi, dacă primea binecuvântare, venea. Aşa-i îndemna şi pe ceilalţi de la bucătărie. Era un om hotărât din tinereţe. Când i se interzicea să vorbească de Hristos, el şi mai tare vorbea de Hristos. Şi era supărat pe secte, care sunt mai ales prin Ardeal. Toată ziua numai de sectele astea ne povestea şi le combătea. Se baza mai mult pe diferenţele dogmatice faţă de catolicism sau protestantism. Pe astea punea foarte mare bază şi în predicile lui şi în discuţiile cu oamenii şi în toate. A fost arestat de două ori. Prima dată când a fost arestat era frate. Atunci n-a ştiut de ce îl arestează. Securiştii au intrat în mănăstire şi, la sfârşitul slujbei, au arestat pe mai mulţi, fiindcă au vorbit lucruri care nu se cuvin la adresa regimului, de aceea erau „duşmani ai poporului“. Abia după aceea au aflat că veneau anumiţi pelerini în vizită la mănăstire şi stăteau de vorbă cu el. Îşi mai spunea omul felul lui de a crede şi a gândi. Ei mergeau (erau informatori!) şi dădeau mai departe informaţia că uite ce-a zis părintele cutare de la pangar, cutare care făcea curăţenie în biserică, cutare care vindea lumânări. Toate erau centralizate încât stareţul fu uimit de unde ştie securitatea lucruri pe care el ca stareţ nu le ştia. Părintele Iosif era paraclisier. Venind în contact cu oamenii şi-a mai spus şi el punctul de vedere. Câteva săptămâni a fost anchetat şi închis la Aiud pentru câteva luni. Apoi a fost eliberat împreună cu câţiva fraţi de mănăstire – cei mai în vârstă şi preoţii, nu! – în ideea că, în ăştia tineri deja a intrat frica şi sigur vor fi „cuminţi” toată viaţa. După eliberare a fost hirotonit şi trimis într-o parohie cu mulţi iehovişti. Acolo lumea nu prea venea la biserică iar tinerii erau mai mult cu discotecile, ca şi astăzi. Ce se gândeşte? Hai să-i invite pe tinerii care cântau la discotecă, la strană – şi i-a plătit pentru asta. Au început să se intereseze de biserică şi astfel a adunat câţiva tineri şi bătrâni. Era foarte apropiat de oameni. Când omul avea un necaz, venea la el în casă şi nu-l jupuia de bani. Mai lua câte vreun tinerel cu el, îl mai punea să citească. La sfârşit lăsa în casă agheasma şi-i spunea: agheasma asta se ia pe nemâncate. Apoi îi binecuvânta casa. Acelaşi sfat îmi dădea şi mie: „Măi, îi faci slujba şi dacă te invită la masă stai, dacă nu, nici o problemă, să nu-ţi pară rău. Dar când te duci, îi binecuvântezi pe toţi, de la tata, la cel mai mic şi apoi ai plecat“. Şi iată aşa a început să-şi atragă oamenii din sat la biserică, nu doar pe ortodocşi, ci chiar foarte mulţi iehovişti au venit înapoi, astfel încât, într-un an de zile cât a fost paroh în satul respectiv, au mai rămas doar câteva familii de iehovişti. De acolo a fost transferat încă la 2-3 parohii, apoi la o mănăstire din Ardeal. Avea domiciliu forţat şi de acolo a fost luat a doua oară, în timp ce făcea Sf. Liturghie. Nu prea povestea cu drag toate astea. Spunea cum îi obliga să batjocorească sfintele vase din altar, chivotul, proscomidiarul, sfânta masă. Veneau securiştii şi se suiau cu şezutul pe masă. Îi puneau să stea în poziţii indecente pe sfânta masă. La un moment dat unul dintre securişti a luat potirul şi a zis: „Asta-i cupă de mitropolit, să bem şi noi ca mitropolitul”. Şi bea din potir parcă era un pahar, în batjocură. – Erau Sfintele Taine? – Nu cred, pentru că luau din sticlă, goleau în potir şi beau şi se distrau. Dădeau apoi de la unul la altul. A fost acuzat ca e „duşman al poporului”. A rămas mirat: „Cum mă consideră pe mine duşman al poporului când eu sunt unul dintre militanţii naţionalismului şi ortodoxiei în ţara noastră?”. Şi-a dat seama că, de fapt, dacă eşti duşman al regimului politic, eşti considerat şi duşman al poporului. Ca şi cum acest regim ar fi fost voinţa poporului. A fost judecat la Cluj. La tribunal i s-a dat sentinţa de 7 ani închisoare. A fost închis la Aiud unde a făcut 6 ani, fiind eliberat odată cu ceilalţi deţinuţi în 1964. Aici l-a cunoscut pe părintele Iustin Pârvu de la Petru Vodă. În închisoare era genul de om care, cum să spun, nu încăpăţânat – ci înverşunat sau râvnitor în credinţa lui era. Îl acuzau: „Eşti un încăpăţânat că nu vrei să înţelegi”. Era încăpăţânat în râvna asta pe care nu voia s-o lase. Povestea că erau în cameră vreo douăzeci: un greco-catolic, doi romano-catolici, un protestant şi restul ortodocşi. S-au înţeles bine cu toţii, când era unul bolnav sau mai slăbit, îşi dădeau mâncarea de la unul la altul, nu se ţinea seama ce religie ai. Când era vorba de chestii de credinţă, de doctrină, de cult, tradiţii, se certau întotdeauna. Nu era nici unul de acord cu altul. Surprinderea pe care a avut-o după 1990 a fost că s-a organizat la Aiud, de către Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici (AFDPR), un fel de manifestaţie publică unde au participat mulţi credincioşi. A venit şi cardinalul Todea Alexandru [1] cu câţiva preoţi. Printre ei, cine era? La un moment dat ia cuvântul acel preot care fusese cu părintele Iosif în aceeaşi celulă. Şi de la microfon a început să spună: „Datorită ortodocşilor am făcut noi închisoare, pentru că ei ne-au luat bisericile, ne-au prigonit, ne-au maltratat, ne-au trădat la securitate“. Ortodocşii în sus, ortodocşii în jos; „Cei mai răi îs ortodocşii şi datorită lor, noi, greco-catolicii, am devenit nişte victime“. Se poza în chip de victimă astfel încât să atragă mila celor de faţă. Părintele Iosif şi-a cerut şi el dreptul să vorbească, să-i răspundă. „Nu-ţi aduci aminte că ţi-am dat blidul meu şi am fost împreună în închisoare. Tu ai fost un greco-catolic, au mai fost doi romano-catolici, un protestant şi noi am fost douăzeci de ortodocşi. Noi, din cauza cui am făcut închisoare? Sau romano-catolicii sau protestanţii?” După aceea, când s-au întrunit peste câţiva ani, preotul respectiv îi spune părintelui: „Nu fi supărat pe mine, dar ştii că aşa e linia pe care trebuie să mergem… te rog să mă înţelegi“. Şi Alexandru Todea a făcut afirmaţia în faţa unui ministru al cultelor cum că „Biserica Ortodoxă este trădătoare de neam” (ziarul Dimineaţa, Bucureşti, 24 feb. 1990). De fapt ortodocşii sunt cei care au luptat pentru întregirea neamului şi este exact invers: cei care au stricat şi au dezbinat neamul românesc în Ardeal, tocmai ei se pun eroi şi ne acuză pe noi că l-am dezbinat. Bineînţeles, argumente la acest lucru nu avea cardinalul; singurul argument era că anumiţi ierarhi ortodocşi au vândut Biserica. Părintele Iosif s-a dus personal să-l caute pe Al. Todea, să vorbească cu el şi să-i explice. La care, Todea îi spune: „Ştii, părinte, îmi pare rău, vezi-ţi tu de Biserica ta, iar dacă vrei să vii la noi, la catolici, te primim cu drag, dar dacă nu, vezi-ţi de biserica ta, pentru că noi suntem oameni culţi, noi am format cultura în Ardeal, noi avem anumite merite pe care matale, dacă nu le cunoşti, n-avem ce discuta“. La un moment dat cardinalul Todea îi spune: „N-am timp să stau de vorbă, discutăm altădată“, deci ca şi cum l-ar fi poftit afară. Părintele Iosif a plecat liniştit şi şi-a văzut de treaba lui şi a rămas aşa, cu o supărare, că ei au suferit împreună şi, după aceea, să li se dea în cap că, vezi Doamne, noi ortodocşii suntem aşa. În privinţa asta era un apărător al Ortodoxiei – oricine se lega de ea, nu accepta lucrul acesta. – Deci, n-a făcut nici un compromis. – N-a făcut nici un compromis, ci chiar dimpotrivă, cum era el bătrân, ţinea aşa mâna şi zicea: „Bă, mergem şi facem curăţenie în Ardeal”. Când vorbea despre Ardeal, totdeauna spunea că ierarhii de aici au făcut o lucrare foarte frumoasă după 1989. Biserica Ortodoxă a fost împroşcată cu noroi, în schimb catolicilor, protestanţilor sau care aveau rădăcini adânci în Occident, li se făcea o imensă propagandă în presă şi la televiziune. Părintele Iosif tocmai pentru asta îi felicita pe ierarhi, mai ales pe ÎPS Bartolomeu – ştia să lupte pentru credinţă şi în acelaşi timp ştia cum să pună problema în anumite situaţii dificile: când trebuie răbdat, răbdăm; când trebuie mărturisit, mărturisim. Adică, nu punem umbrela că, vezi Doamne, suntem smeriţi şi trebuie să tăcem în faţa duşmanului Bisericii. Suntem smeriţi şi răbdăm când ne acuză pe noi ca persoană, dar nu răbdăm când ne acuză credinţa şi neamul – acolo nu mai e ce să rabzi. Părintele Iosif încerca să-mi explice mie ce înseamnă a fi un mărturisitor, un martir şi un erou. Pe părintele Calciu îl vedea un erou, un martir în viaţă. Spunea că acest gen de oameni, cum este părintele Calciu, sunt oameni care apar doar în anumite momente ale istoriei când Biserica sau naţiunea trece printr-un moment greu. Atunci se mai găseşte câte unul şi altul care să strige iar vocea lui să se audă. Îmi mai spunea că aceştia sunt oamenii care ţin în frâu şi aprinsă flacăra unei ideologii, unei naţiuni, unei credinţe [2]. Părintele Calciu a ţinut aprinsă flacăra nu doar a unei ideologii, ci a însuşi neamului românesc şi a credinţei ortodoxe în Bucureşti. Şi odată cu asta, în toată ţara, pentru că foarte mulţi dintre seminarişti ajungeau preoţi în toată ţara. Odată eram de Bobotează la mănăstire. Părintele Iosif predica despre Agheasmă şi Har care lucrează doar în Biserica Ortodoxă. Acest Har era argumentat şi dovedit prin însăşi nestricarea apei sfinţite. Era importantă trăirea cu care vorbea şi argumentele pe care le aducea. Nu spunea un lucru fără să aducă lângă el un argument. Nu făcea o comparaţie fără ca ea să fie bine pusă şi definită la locul ei, astfel încât omul înţelegea orice explicaţie. Numai dacă nu erai atent sau nu stăteai în biserică nu-l înţelegeai. Aşa erau predicile lui, astfel că oamenii veneau din satele vecine numai când ştiau că este de rând, să-l asculte la predică. Părintele Iustin, care în perioada aceea stătea vizavi de chilia părintelui Iosif, şi-a pus mare nădejde în el. Dar a venit şi ispita. La o mănăstire de maici din judeţul Neamţ era nevoie de un duhovnic. Bineînţeles, mitropolitul a profitat de ocazie şi, hai să-i dezbinăm, să-l lăsăm pe părintele Iustin singur, să luăm toate valorile din jurul lui, să-i trimitem pe unul colo, pe altul colo, ca să-l izoleze pe părintele. Bine, ei au făcut ascultare. Părintele Iosif s-a dus la mănăstirea de maici şi a stat acolo câteva săptămâni. – Cum aţi ajuns la mănăstire, cum l-aţi cunoscut pe părintele Iosif? – De dragul lui am mers, pentru că eu, cum am ajuns la Petru Vodă? Lucram la un ziar. Şi îmi spunea patronul ziarului că-mi dă bani mulţi dacă iau informaţii rele despre anumiţi preoţi ortodocşi. Mi-au dat numele lor: părintele Cleopa şi părintele Iustin. Bineînţeles, eu cu mult entuziasm, hai să merg să iau informaţii despre ei. Şi aşa am ajuns atunci la Boboteaza din 1997, iar în postul Crăciunului aceluiaşi an, m-am dus la mănăstire. Părintele Iustin şi-a dat seama că eu cam încerc să iscodesc lucruri care nu trebuie aflate. Dar de fapt n-am avut ce să aflu. Mergând spre mănăstire, pe valea şi drumuleţul acela, m-am mirat. Cât de frumoasă e pădurea, cât de frumoasă e valea, cât sunt de frumoase păşunile, munţii, toate celea. Când intru în mănăstire, am simţit că un gol din mine se umple tot cu duhul de aici şi atunci m-am simţit împlinit sufleteşte. Parcă nu mai aveam eu bunul simţ şi puterea să mă duc să mai iscodesc despre una-alta. M-au copleşit toate lucrurile. Pe undeva m-am şi schimbat. Părintele Iustin se uita la mine din înălţimea lui duhovnicească. S-a uitat cu dragoste şi-mi spune: „Băi, lasă măi. Îţi place aici?” „Îmi place“. „No vezi, ce frumoase-s toate astea, dar Dumnezeu Care le-a făcut, cât de frumos poate să fie?” Şi atunci în mine s-a pornit aşa un gând – de unde ştia el la ce mă gândesc eu, ce mă frământă pe mine şi comparaţia pe care mi-a făcut-o cu Dumnezeu care a făcut toate lucrurile astea frumoase. Şi atunci, cum pot eu să fac astfel de lucruri despre oamenii lui Dumnezeu? Şi undeva în mine a avut loc o schimbare. N-am stat mult la părintele, dar el mi-a zis: „Du-te acolo vizavi, în camera mea“. Acolo era părintele Iosif. Am intrat în cameră. Stăteam de vorbă, îl întrebam, dar nu mai aveam îndrăzneala, acel tupeu ce-l are un ziarist ca să iscodească. O săptămână cât am stat acolo, mi-a explicat despre masonerie, despre globalizare, tot mondialismul acesta care se petrece în zilele noastre. Pe vremea aceea nu era constituţia UE la noi, România nu făcea parte din UE. Nu era monedă unică şi nu erau toate nebuniile care sunt astăzi. Şi el atunci încă îmi povestea cum se încearcă să se centralizeze tot în lumea asta; să se facă un guvern mondial, un parlament mondial – în prima fază, continental – în care aceste formaţiuni politice nu au alt rol decât să stăpânească popoarele, sub masca iubirii, binelui şi ajutorului. Eu am rămas cu mintea mea uimită. Ce tot spune ăsta, că toată lumea vorbeşte că-s toate bune, numai el singur îmi spune că-s rele. Şi am zis: săracul, e un bătrânel, în fundul pădurii, ce ştie el, vorbeşte şi el aiurea, prostii. Ei, şi când am venit în lume şi făcând tot felul de reportaje, m-am lovit de una-alta, mi-am adus aminte de cuvintele bătrânului. Uite, măi, că avea dreptate. Şi pe măsură ce s-au petrecut anumite lucruri mi-am adus aminte că el a zis de treaba asta, dar nu l-am crezut şi am râs de el. Iar m-am dus la el, iar mi-am luat concediu, tot aşa. Vorbind despre toate astea, vorbeam şi despre globalizarea pe plan religios. Poţi să conduci un glob pământesc, nu neapărat să ai o monedă unică sau o formă de conducere politică – astea-s lucruri schimbătoare. Ci, ca să poţi conduce ai nevoie să intri în sufletele oamenilor, să le uniformizezi. Aceste lucruri a încercat părintele, şi mie şi altora, dar mie a reuşit să mi le explice şi să-mi deschidă mintea. A mai scris şi articole, a mai spus şi în predici despre treaba asta. În cele din urmă a ajuns la mănăstirea Bistriţa, tot din ascultare, din canon. După aceea a mers în Ardeal, undeva. Chiar înainte de a muri a ajuns la mănăstirea Sf. Cruce din Oradea, unde a ţinut o predică. Tot aşa, a vorbit despre secte, despre toate maşinaţiunile care dezbină neamul şi Biserica; despre catolicism şi mai ales despre greco-catolicism, că asta-i unealta folosită pentru a-i dezbina pe români. Sub ideea că şi ei sunt români, ca şi noi, chiar dacă sunt de altă lege. De acolo, el şi-a lăsat bagajele şi s-a dus la Timişoara, unde avea o conferinţă la ASCOR. Era exact când se făcea privegherea la Sf. Iosif cel Nou de la Partoş (14 septembrie 1998). A participat la priveghere, iar apoi s-a despărţit de tinerii cu care trebuia să se întâlnească a doua zi, mergând spre casa unei cunoştinţe unde voia să înnopteze. Dar n-a mai ajuns la cunoştinţele respective. N-a mai ajuns pentru că el a dispărut…; nu mai ştia nimeni unde este, ce s-a întâmplat, ce a făcut, unde a plecat. A doua zi dimineaţă a fost găsit mort, într-un parc, în Timişoara. Ei, în parcul respectiv, el era după nişte tufe. Un lucru interesant era – şi chiar a constatat şi poliţia – că nu-i lipsise banii din buzunar. Avea o geantă cu veşmintele, un Molitfelnic, un epitrahil – era lângă el mai încolo, întinsă. Şi avea 26 de împunsături de cuţit. Lucrul cel mai interesant e următorul: a venit presa, au venit cercetătorii de la criminalistică, au cercetat, au fotografiat, au luat probe, mărturii, martori – de la cei care l-au găsit, că n-aveau alţi martori, şi de la cei care l-au văzut ultima dată. Nu a apărut scris în nici un ziar şi la nici un post de televiziune, nu s-a difuzat ceea ce s-a întâmplat acolo cu acest părinte. Ei, în comparaţie, cu problema de la Tanacu sau când un preot ortodox face o „minune”, imediat toate ziarele zbârnâie. Ei, când a murit acest părinte şi felul în care a murit, n-a scos presa nimic. Presa care spune că zice numai adevărul. N-a scos un cuvânt. A fost ţinut, o lună şi jumătate aproape, la morgă, pentru cercetări. Poliţia a dat consimţământul să fie îngropat, dar familia şi rudeniile, la îndemnul unor duhovnici, le-a spus să rămână în continuare, să-l cerceteze. Şi nu l-au cercetat. Concluziile au fost că n-au găsit hoţul, n-au găsit infractorul, n-au găsit pe nimeni. Şi totul a rămas în aer. Toată lumea a stat şi a plâns după el şi atât. Fără să se ştie cine, cum şi de ce l-au omorât. Dar titlul conferinţei era: Despre masonerie. Chiar eram atunci la Petru Vodă şi i-am zis părintelui Iustin: „Părinte, eu vreau să merg la Timişoara ca să aflu despre ce e vorba, să mă interesez“. La care părintele s-a certat cu mine: „Unde vrei să mergi, măi, ce vrei tu să faci acolo? Eşti inconştient?? Te bagi în gura lupului?” Şi nu m-a lăsat să merg. Eram pornit în mine, dar nu mi-a dat binecuvântare, eu mi-am tăiat voia şi am rămas în continuare la mănăstire. Zice: „Lasă că este acolo cine să se intereseze. Şi dacă nu pot ei, ăia mari, crezi că o să poţi tu?“. Şi aşa a fost într-adevăr. N-a putut nimeni să afle nici astăzi cine şi cum l-a omorât pe părintele Iosif. Cum a murit, ştim. Note: [1] (Obs:) Născut în 1912, a fost închis între anii 1951-1964. În 1991 a devenit cardinal, titlu inexistent în Biserica Ortodoxă. Greco-catolicii au promis încă de la 1698 că nu vor adăuga nimic la învăţătura ortodoxă, deci nici titluri sau cuvinte străine. Realitatea dură a modificării cărţilor de cult, cu latinisme precum „ilusstrissime” ş.a., confirmă încă o dată că Unirea e o minciună. Nerespectarea condiţiilor de unire de către catolicism duce la anularea acestui hibrid catolic. „Nici aceste peceţi să nu mai aibă valoare“, spuneau bieţii români naivi de atunci, în documentul din 1701. [2] Părintele Iustin Pârvu: „Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi neamul său, pentru părinţii, moşii şi strămoşii săi ca şi pentru urmaşi, nu va fi învins niciodată, chiar de va muri pentru cauza cea dreaptă. Câteodată, pe această linie a neamului se ridică numai indivizi izolaţi, părăsiţi de generaţiile lor. În momentul acela, ei sunt neamul. Ei vorbesc în numele lui. Cu ei sunt toate milioanele de morţi şi de martiri ai trecutului şi viaţa de mâine a neamului. Aici nu interesează majoritatea, fie ea şi de 99%, cu părerile ei… Neamul nostru n-a trăit prin milioanele de robi care şi-au pus gâtul în jugul străinilor, ci prin aleşii săi, prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toţi haiducii care, în faţa jugului străin, violator de credinţă şi de ţară, nu s-au supus… Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin majorităţile laşe şi cuminţi… Istoriei naţionale nu aparţine acela care va învinge şi va trăi cu sacrificarea liniei vieţii neamului, ci acela care, indiferent dacă va învinge sau nu, se va menţine pe această linie a neamului” (Graţia L. Constantinescu, Părintele Iustin Pârvu – Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor, Iaşi, 2007, p.186-187).
