Miron Radu Paraschivescu (n. 2 octombrie 1911, Zimnicea — d. 17 februarie 1971, București) a fost un poet, eseist și publicist român, personalitate a orașului Vălenii de Munte.

Viața și opera

După studii medii și superioare de artă plastică la Cluj-Napoca și București și după studii de filologie la Facultatea de Litere din București, Miron Radu Paraschivescu desfășoară o susținută activitate redacțională la mai multe reviste interbelice: Cuvântul liber, Facla, Meridian, Societatea de mâine, Azi, Lumea românească, Reporter» (Poezia, I, 159) etc.; criticul/istoricul literar Eugen Simion ne mai încredințează că Miron Radu Paraschivescu, „a debutat în cercurile de avangardă și a susținut în articole agresive radicalizarea liricii românești”. După un debut de „mare succes“, în 1941, cu Cântice țigănești (cu mai multe ediții „adăugite“ în 1957, 1958, 1972 etc.), Miron Radu Paraschivescu mai publică și alte remarcabile volume de versuri:

• Laude (1953),
• Laude și alte poeme (1959),
• Declarația patetică (1960 – volum reunind poeme dintre anii 1935 și 1948),
• Poezii (1961 – în colecția Cele mai frumoase poezii),
• Versul liber (1965),
• Tristele (1968),
• Scrieri, I – II (1969),
• Ultimele (1971) etc.

La mijlocul anilor 1960 a redactat suplimentului literar al revistei „Ramuri” din Craiova, „Povestea vorbii”, unde a publicat pe unii scriitori de avangardă (Vintilă Ivănceanu, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov etc.) care nu erau agreați de către revistele literare ale vremii.

Referințe critice

În „deschiderea“ primului volum al Scrierilor, se află ciclul Primele, reunind poeme scrise între anii 1926 și 1932, cu o interesantă dedicație: «Scumpilor mei prieteni de la revista Unu care a găzduit o bună parte din aceste debuturi», „debuturi“ despre care Eugen Simion notează, între altele: «Din câmpul poetic avangardist vin unele imagini mai crude de la ermeticii solemni și muzicali, tânărul Miron Radu Paraschivescu deprinde gustul pentru tăcerile verticale, luminile vesperale, taie articulațiile dintre versuri și trece ideile prin marmora unui poem rece, sculptural». După ciclul «Primele», poetul nu așază Cântice țigănești (1941), cum s-ar fi așteptat istoricul literar, ci Declarația patetică (1960), deoarece poemele de sub acest titlu «au fost scrise între anii 1934 și 1948)»; „această ordine“ i se impune poetului prin „titlul programatic“ și prin faptul că «în genere este vorba de o poezie politică, directă sau ascunsă în parabole transparente», versurile „respirând un aer conspirativ“, „evitând sistematic marile teme abstracte ale poeziei“ și vorbind «într-un limbaj cât se poate de exact și de prozaic despre mântuirea omului prin luptă, despre pâinea unanimă și  despre grădina suspendată a creierului». Tot aici aflăm și o amplă Ars poetica, datând din 1943, anunțând – după cum observă mai întâi Eugen Simion – «refuzul purismului, refuz din care tinerii poeți de după război vor face un program». Este vorba, de fapt, despre „programul resurecțional“ datorat în mare măsură și acestei interesante Ars poetica, pusă de Miron Radu Paraschivescu și sub un incitant motto: „Ți-au murit bărbații, poezie…“ – Madeleine Andronescu. Și nu este întâmplătoare publicarea acestei Ars poetica de Miron Radu Paraschivescu, în anul 1960, an al primului pas hotărât al poeziei românești de ieșire / smulgere din conul de umbră al stalinismului cultural; este anul debutului editorial al lui Nichita Stănescu și al altor câțiva reprezentanți ai noii sale promoții lirice antiproletcultiste; pentru generația Labiș–Stănescu–Sorescu, devine un adevărat manifest incendiar, mobilizând-o spre „marea explozie lirică“ din anii 1964 și 1965.