Articole

Brâncuşi- creator şi purtător de tradiţie Conf. Dr. Sorica Dumitru

Oricare perioadă istorică şi-a cunoscut arta ei contemporană pe care adesea publicul nu a înţeles-o. Atâta timp cât  artistul este în viaţă, suscită întotdeauna interogări şi idei preconcepute din  partea corpului social care pretinde argumente convingătoare. Pe lângă marile scrieri  ale istoricilor şi exegeze ale cercetătorilor  şi criticilor de artă referitoare la opera brâncuşiană,  lucrarea de faţă surprinde printr-un strop de inedit şi anume, prezentarea reflexiilor şi impresiilor unui pictor muralist despre o operă care posedă o forţă de sinteză şi o profunzime ideatică impresionantă. Opera de artă constituie o prezenţă vizuală ca rezultat al unui proces de creaţie prin care artistul obţine forma prin prelucrarea directă (manuală) a unui material. El trebuie să fie înzestrat cu talent, sensibilitate şi cultură, depăşind un „dat” obiectiv prin actul conştiinţei sau al intuiţiei, datorită cărora,  gândirea se ridică în sfera esenţelor şi semnificaţiilor.  Capacitatea de a impresiona pe care opera o dovedeşte prin contemplare, gradul de performanţă, expresivitatea şi originalitatea stabilesc valoarea operei. Ea se impune ca o prezenţă capabilă de a provoca diferite complexe de trăiri, emoţii sau sentimente, la simpla lor contemplare, fiind indiferentă destinaţia lor. Un alt aspect al operei îl constituie corelarea dintre conţinut şi formă. Conţinutul rezidă în semnificaţiile cuprinse în opera de artă şi caracterizează atitudinea estetică a creatorului faţă de realitatea materială şi spirituală. Forma este modul specific de exprimare şi structurare a conţinutului. Acesta se face în funcţie de ramura artistică în care se încadrează, materialul artistic (sunet, cuvânt, culoare, gest), procedeele tehnice şi stilul original de exprimare al creatorului. Între conţinut  şi formă există o uniatate dialectică, inovaţia acţionând nu numai în latura formală ci şi în legătură cu revoluţionarea conţinutului. O prezenţă nobilă în spaţiul cultural românesc, de o mare anvergură intelectuală, totdeauna contemporan, cu un simţ penetrant orientat spre tradiţie şi universalitate, cu o uriaşă intuiţie şi inteligenţă artistică, sunt câteva din atibutele marelui artist Constantin Brâncuşi. Parisul, centrul cultural al lumii de pe acea vreme,  i-a oferit  noului venit suport de afirmare al talentului, culturii, trditiei şi încărcăturii spirituale. Dotat cu sensibilitate, cu vocaţia reprezentării volumlui, artistul transformă fiecare element al reprezentării, fie el de sorginte realistă sau produs al debordantei sale fantezii într-o formă expresivă. Artistul studiază după natură forme anatomice, descoperă armoniile formale, relaţiile dintre forme şi conjugarea dintre ele. Într-o epoca în care interesul pentru surprinderea fidelă a senzaţiilor trezite de magia realităţii a dus la apariţia unor curente moderne, Brâncuşi îşi propune ca limbajul sculpturii sale să fie capabil să exprime adevărul uman dincolo de studiul academic. Sculptorul pleacă de la studiul realităţii cu toate expresiile sale, la care se adaugă viaţa personajelor pe care le evocă. Brâncuşi este în esenţă sa un spirit clasic, fascinat de ordine, echilibru şi principii raţionale. Marea sa sensibilitate este dublată de o asceză supremă a spiritului într-o unitate care-l diferenţiază total de artiştii din vremea sa, partizani ai diferitelor curente. El depăşeşte cotidianul spre o meditaţie  de largă deschidere filozofică, o realitate superioară inteligenţei obişnuite, nivelului umanităţii. Figura umană este scoasă de sub incidenţa clipei, volumele devin pure, orânduite în spaţiu după legile armoniei.  Prin concretizările unui profund demers filozofic, piesele sale au o cuceritoare pregnanţă vizuală, datorată mijloacelor de expresie a formelor, perfect adecvate încărcăturii de idei. Chipurile reprezentate poartă mai mult însemnele aparţinând spiritualităţii decât realităţii, situându-se la hotarul dintre reprezentatrea identităţii şi reprezentarea simbolică. Fizionomiile chipurilor reprezentate nu mărturisesc acordul apartenenţei la orientările curentelor moderniste ci se constituie într-o originală interpretare . Brâncuşi se dedică unei orientări, care în mijlocul unei umanităţi grăbite să-şi trăiască  exaltarea, regăseşte arta populară adusă în imagine, poate cu nostalgie, că mărturie pilduitoare a măreţiei trecutului. Maestrul fuge de ancorarea într-o formulă artistică şi de aceea este riscant să-l fixezi cu pretenţia de a-l defini într-un curent. Artistul crede că principiul construcţiei este considerat temei al oricărei opere de artă, ajungând la gestul simplu şi grandios al abstracţiei şi sintezei. Recunoaştem, în această tensiune, spiritul  geometrizant, în mare măsură, al artei populare româneşti, zestrea imaginativă populară ilustrată de miniatură, frescele şi portul popular. E vizibilă o semnificativă sinteză între spiritul popular, de tradiţie bizantină şi cultul antropocentrist. Artistul receptează  o serie de ecouri ale vremii, modelajul fin, sensibil, al sculpturii impresioniste, dar acest lucru se întâmplă nu ca un fenomen de contaminare, ci ca un mod de exprimare limpede, într-un context prielnic, propriu structurii afective şi spirituale. Ceea ce este evident de la primele sale lucrări, este desprinderea de formele academiste,  respectate pe acea vreme de colegii de breaslă, orientarea spre o creaţie în care tradiţia şi modernitatea coexistă, obţinând originalitate şi distincţie în sculptura epocii. Făcând aluzie la patrimoniul bizantin dar şi cel renascentist, prin portrete, Brâncuşi se degrevează de aspectele efemere ale formei, căutând principiile fundamentale. El sintetizează şi abstractizează structura ajungând la formă primară şi în definitiv la geneza vieţii. Ideea desprinderii şi ridicării în sferele înalte ale văzduhului, a trancederii cadrului lumesc,  este obţinută de artist atât prin conţinutul ideatic al operei cât şi prin dematerializarea şi şlefuirea îndelungată a formelor şi volumelor. Unele lucrări ale sale oferă posibilitatea unei înţelegeri personale, a comunicării cu universul artei şi gândirii populare, prelucrată şi expusă într-o nouă formulare o distilare şi o nouă integrare a spiritualităţii şi sensibilităţii. Artistul vede în creaţia populară un vast teritoriu al imaginaţiei şi filozofiei pe care cu inteligenţă şi trudă îl scoate în evidenţă, punându-l într-un context nou ridicându-l la valoarea pe care o merită. În sculpturile sale regăsim elemente de cultură populară, trecute prin filtrul analizei şi adaptate genului sau de exprimare, scoţând la iveală omul român care ţinteşte către universalitate. Fiind înzestrat cu o personalitate remarcabilă artistul poate purta atributul de tradiţional şi modern purtătorul unei note personale de artist intelectual. Deopotrivă spontan s-au îndelung răbdător în elaborarea s-au şlefuirea formelor, artistul prezintă o articulare spirituală specială, întemeiată pe capacitatea de conservare a unor valori ale trecutului şi pe tendinţa novatoare a limbajului plastic. Procesul de stilizare, aplicat morfologiei umane urmează aspiraţia către permanent şi  durabil, el  reduce formele anatomice la ceea ce este structural şi esenţial cunoascând o evoluţie deosebită. Unitatea organică a sculpturii sale nu are nimic visceral reperele anatomice fiind subliniate diafan, marcându-se aducerea în prim plan a valorii spirituale şi simbolice. Oricât de departe ar ajunge cu abstractizarea  formelor, preocuparea pentru dezvoltarea cursivă a liniilor de forţă ale volumelor şi ritmul plastic   amintesc de o permanentă raportare la formele naturale. Analiza atentă a realităţii fizice şi spirituale din lucrările  sale, formele uşor alungite poartă cu discreţie şi simplitate un mister care încearcă să desprindă formă de tot ceea ce este pământesc. Artistul studiază materialele, urmărind ceea ce are fiecare dintre ele specific, cu avantajele şi dificultăţile lor. Efectul căutat este acreditarea unei forţe interioare, vitale şi impetuoase, satisfacerea nevoi de frumos prin exprimarea plenitudinii şi optimismului, credinţa în vocaţia artei pe care limbajul plastic îl exprimă fără întârziere insuflându-l privitorului. Animat de o permanentă preocupare către constructivismul formelor, trecerile de la concav la convex, ritmul domol şi şlefuirea suprafeţelor, provoacă şi menţine o stare de meditaţie, asigurând formelor o creştere în spaţiu  asemeni firului de iarbă chemat către lumină. Artistul aduce în contemporaneitate „haina cea nouă” a vechilor tradiţii, aduce la zi decorativismul stâlpului de la pridvor (dându-i un sens nou) al cărui „duh” nu poate fi desţelenit uşor. Opera sa este un mesaj care vine din trecut, prin tradiţie şi îl transmite celor de azi şi celor de mâine de aici şi de aiurea. Mesajul are mai multe niveluri de înţelegere deoarece el este preluat şi transmis aşteptându-se să fie „lecturat”cum se cuvine. Opera sa este destinată pe de o parte plăcerii estetice iar pe de alta destinată contemplării şi plăcerii intelectuale. Nu văd  un lecturant onest să nu recunoască în persoana maestrului Brâncuşi un talent matur, purtătorul unei virtuozităţi plastice debordante, încununate de o măiestrie şi o încărcătură emoţională, sinceră şi cuceritoare. Lupta care a marcat schimbarea procesului de înţelegere a stâlpului de la pridvor cu monumentalitatea stâlpului care sprijină cerul, s-a făcut cu mare trudă. Element arhitectural esenţial, coloana reprezintă axul unei construcţii şi reuneşte multiplele nivele ale acesteia. Ea este un element solid şi deseori este luată ca drept edificiu întreg. Arta greco-română nu limitează coloana la un rol pur arhitectonic. Găsim aici coloane triumfale, împodobite cu reliefuri sau inscripţii, care înfăţişează faptele de vitejie ale unor eroi. Ele exprimau puterea omului aflat sub ocrotirea  zeilor, puterea care asigură victoria şi viaţa veşnică a ei. Ea simbolizează trăinicia şi uneori, când este însoţită de baza şi capitel, reprezintă arborele vieţii. Baza reprezintă rădăcina, parte mediană – trunchiul iar capitelul – coroana. Viaţă spirituală a locuitorilor din spaţiul carpatic s-a desfăşurat sub smnul arborelui vieţii, aflat în centrul aşezării el  ţinea loc şi de loc de aşezare al sfatului înţelepţilor unde erau discutate nevoile obştei. Alteori era loc unde se săvârşeau anumite ritualuri şi totodată ea era menită a sprijinii cupola cerului. În timp, arborii au fost înlocuiţi cu coloane stilizate care îndeplineau aceeaşi funcţie, uneori împrejmuite cu pietre s-au stâlpi de lemn delimitând adevărate incinte sacre. În apropierea lor erau construite altare pe care se aduceau jertfe. În anumite cazuri, rolul arhitectonic al coloanei pare subordonat funcţiei sale. dar păstrându-şi întreaga valoare simbolică. Tradiţia iudaică şi creştină desemnează simbolic un plan cosmic, spiritual. Coloana leagă cele două lumi: umană şi divină, reprezentând uneori locul pentru sacrificiu.  În partea de sus, dinspre cer era sacrificat animalul, iar în jurul coloanei erau săvârşite ritualurile de purificare. Pe fusul coloanei erau înscrise legile şi în preajma ei erau rostite legăminte. Cu timpul coloanele cerului au fost inlocite de troiţe, iar mai apoi prin extinderea creştinismului,  troiţele au fost înlocuite cu bisericile. Locuitorii munţilor Urali aveau credinţa că pivotul mişcării astrelor cereşti este coloana care sprijinea cerul. Legătura marelui artist de factură modernă, cu structurile arhaice  ale coloanei  cerului şi troiţelor sunt evidente. Se remarcă pe de o parte intuiţia artistică iar pe de altă cultura artistului de a merge la esenţă produselor spirituale fundamentale ale neamului său. Un alt element arhitectonic folosit de Brâncuşi cu o încărcătură simbolică profundă esta poarta. Poarta este  o deschidere care îl invită pe om într-o călătorie spre alt tărâm, spre necunoscut. Ea simbolizează trecerea de la profan la sacru, caracteristică  porţilor templelor şi catedralelor. În tradiţia creştină importanţa porţii este deosebită deoarece ea deschide calea spre revelaţie şi reflectă armonia universului. Simbolul porţii apare în nenumărate imagini din pictură bisericească, şi anume: Pogorârea la iad, Adormirea Maicii Domnului, Judecarea de Apoi, scene cu o înaltă încărcătură emoţională pe care biserica le-a impus printr-o rânduiala canonică, lăsând libertatea de exprimare cu respectarea dogmei şi a tradiţiei. Istoria a demonstrat indisulubila corelare dintre artist şi societate. Trebuie recunoscut că munca artistului are un  caracter individual şi constituie o reflectare a personalităţii sale, fiind conturată de o voinţă creatoare de neoprit. Valoarea creaţiei artistice  poate fi explicată numai într-un mod metafizic. Ea transcede zona umanului, timpului şi a împrejurărilor actului creativ, manifestându-se plenar într-o armonie şi proporţie ideală, cum numai forţă intuitivă o poate scoate la iveală.  În activitatea sa de a da formă  materială unor semnificaţii intuitive, artistul rămâne indiferent la condiţiile timpului, rămânând mut la mutaţiile vremii. El nu precupeţeşte eforturile de a da formă şi nici nu poate prevedea orientările sociale, având credinţa că valorile sale, scoase la iveală se numără printre atributele veşnice ale oamenilor.     Bibliografie:   1.      Focillon H., Viaţa formelor şi elogiul mâinii, editura Meridiane, ediţia a II-a, Bucureşti, 1995 2.      Arnheim R., Forţa centrului vizual. Un studiu al compoziţiei în artele vizuale, editura Polirom, Iaşi, 2012 3.      ***Dicţionar explicativ al limbii române, editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998 4.      Şuşală N., I., Bărbulescu O., Dicţionar de arsmatetică, editura Star Tipp, Slobozia, 2003 5.      Tatarkiewicz W., Istoria celor şase noţiuni, editura Meridiane, Bucureşti1981.

Lasa un comentariu