Articole

Istoria Tamaiei

Tămâia (din lat. thymanea) este sucul (răşina) unor arbori/arbuşti exotici (cedrii libanului),care ajungând în contact cu aerul se încheagă, la fel ca şi răşina brazilor.Ea era adusă ca ofrandă la templul iudaic, iar în crestinism este considerată ca un prinos sfant, al cărui fum înmiresmat însoţeşte toate actele cultului divin.
ÎN VECHIUL TESTAMENT
În cultul Vechiului Testament trebuia să se aducă dimineaţa şi seara sacrificii de tămâie, pe altarul special amenajat în Cortul Mărturiei şi apoi în Templu, numit altarul tămâierii(Iesire 30,18);pe acest altar nu se ardea numai tămâie curată, ci erau amestecate încă patru ingredient(Iesirea,30,34). Proorocul Maleahi(cap.1,11) prezice că după venirea lui Mesia se va aduce jertfă de tămâie de la răsăritul soarelui până la apus.
ÎN CREŞTINISM
În cultul creştin găsim întrebuinţarea tămâiei încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, canonul 3 al Sfinţilor Apostoli spune: “(…) Dar să nu fie iertat a se aduce altceva în altar decât untdelemn pentru candele şi tămâie la vremea aducerii înainte”.Sf.Ap.Pavel, în epistolele sale, inspirat de tămâierile din Vechiul Testament, zice că Mântuitorul S-a dat pe Sine jertfă lui Dumnezeu pentru noi “spre miros de bună mireasmă”(Ef.5,2), iar la (II Cor.2,15), vorbind despre apostoli, zice că ei sunt lui Dumnezeu “bună mireasmă”.
Despre folosirea tămâiei în cadrul Sfintei Liturghii găsim menţiuni în rânduiala de la Liturghia Sfantului Iacob şi în Liturghia Sfantului Marcu, iar mai târziu şi în liturghiile Sfintilor Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur.
Dar tămâierea nu era folosită numai în cadrul Sfintei Liturghii, ci şi la alte sfinte slujbe şi manifestări de cult,ca: procesiuni,inmormantari etc.
Obligaţia tămâierii o aveau diaconii;de aceea Sf. Arhidiacon Ştefan este zugrăvit de obicei cu o cădelniţă în mână.Din pricina mirosului plăcut pe care îl răspândeşte, îmbălsămând aerul şi alungând miasmele, tămâia, în Sf. Scriptură, este privită ca un simbol al rugăciunilor pioase, care, asemenea fumului de tămâie, se ridică în sus, ca unul dintre cele mai preţioase daruri de jertfă aduse lui Dumnezeu. Astfel de daruri au fost aduse şi pruncului Iisus de către magi:aur, smirnă şi tămâie. Smirna este tot un fel de tămâie, însă mai de preţ şi cu un miros mai plăcut decât al tămâiei.
Tămâierea are două înţelesuri:când se tămâiază persoane sfinte sau icoane, ea este semn de veneraţie şi respect, iar când se tămâiază lucruri asupra cărora se invocă trimiterea harului de la Dumnezeu, simbolizează harul Sfântului Duh,care ni se trimite de sus, după cum spune şi rugăciunea tămâierii. Precum am spus mai sus, ea este simbolul rugăciunilor noastre, care se înalţă spre Dumnezeu ca fumul de tămâie.Cei 24 de bătrâni din viziunea Sfântului Ioan Evanghelistul au căzut înaintea Mielului având fiecare alăute şi năstrape de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor ( Apocalipsa 5,8).Acelaşi înţeles îl au şi cuvintele Psalmistului,care zice:”Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta, ridicarea mâinilor mele jertfa de seară”(Ps.140,2).
RUGĂCIUNEA TĂMÂIERII
“Tămâiei îţi aducem Ţie, Hristoase,Dumnezeul nostru,întru miros de bună-mireasmă duhovnicească,pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh.”

Lasa un comentariu

Pagina data web este protejata cu reCAPTCHA care este in aplicarePolitica confidialitatii si Conditiile de service Google.