~ Personalități feminine în istoria țării: modele de credință, jertfă și curaj ~
Continuăm seria postărilor noastre cu o dârză mărturisitoare a temnițelor comuniste, ce rămâne un model de dragoste, răbdare, râvnă și curaj pentru toate femeile creștine.
Aspazia Oțel Petrescu s-a născut la 9 decembrie 1923 la Cernăuţi.
Între 1944-1948 urmează Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj, urmând să devină dactilografă la Centrul de Studii Transilvane.
În data de 9 iulie 1948 este arestată şi condamnată la 10 ani de temniţă grea, pe care i-a executat în diferite închisori: Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc.
La sfârşitul celor 10 ani de temniţă i s-a mărit pedeapsa cu 4 ani, fiind închisă din nou, la Mislea, în acești ani suferind cumplite încercări, dar niciodată renunțând la valorile sale moral-creștine.
În 1964 se căsătoreşte cu Ilie Alexandru Petrescu.
În perioada de după Revoluția din 1989, rămasă singură (soțul îi murise în 1987), și-a pus energia în lucrări de reconstituire a memoriei detenției, participând fervent la comemorări ale martirilor din închisorile comuniste, fiind și unul dintre fondatorii sfântului paraclis de la Mislea.
Și-a însemnat memoriile în volume precum: „Strigat-am către Tine, Doamne…” (2000), „Adusu-mi-am aminte” (2007) și „Cu Hristos în celulă”, iar în anul 2007 primește premiul Fundației Culturale „Lucian Blaga” pentru creație literară (proză scurtă), în cadrul „Festivalului international Lucian Blaga”.
A trecut la Domnul la data de 23 ianuarie 2018.
Precum spunea IPS Ioachim al Romanului şi Bacăului, la slujba de înmormântare a vrednicei mărturisitoare:
„Aspazia Oțel Petrescu este un simbol al dârzeniei, al suferinței biruitoare, al mărturisirii credinței în cele mai dificile împrejurări ale vieții. Cu adevărat rămâne o lumină care nu se va stinge niciodată. Ea este o mărturisitoare și o dârză răbdătoare în suferință, o luptătoare pentru adevăr, pentru Hristos, pentru demnitatea neamului, pentru înălțarea credinței neamului său către Dumnezeu. Atât de frumos a glăsuit și a scris, încât ne lasă o zestre nemuritoare, iar cea mai aleasă zestre este chiar vața sa atât de verticală, tăria sufletului său care niciodată nu s-a încliat în nicio suferință. Tot timpul s-a simțit îmbrățișată de Hristos în necaz și această îmbrățișare ne-o transmite și nouă pentru că Hristos ne iubește pe toți și în necazuri trebuie să fim răbdători.”
