Cand Iisus a venit in Capernaum, in jurul Lui s-a adunat o multime mare. Poporul se imbulzea ca sa se uite la Marele Proroc de curand ivit, despre care se vorbea atat de mult, ca sa asculte invatatura Lui, ca sa primeasca de la El vindecare, in scurt timp, casuta orientala in care trasese Domnul s-a umplut ochi. Intre timp, patru oameni au adus un paralizat ca sa ceara de la Domnul Iisus vindecarea lui. Totusi, sa intre in casa, ba pe deasupra si cu asemenea povara, le-a fost cu neputinta, fiindca la usa era o inghesuiala cumplita. Atunci, folosind o scara exterioara, s-au suit pe acoperisul plat al casei, au spart acoperisul, au desfacut tavanul si cu niste franghii l-au coborat pe paralizat la picioarele lui Iisus. E limpede ca oamenii aceia il iubeau pe bolnav, doreau cu patima ca el sa se vindece si credeau ca singura posibilitate ca aceasta sa se intample era atingerea sau cuvantul Domnului Iisus Hristos. Paralizatul trebuia pus cu orice pret inaintea Lui. Gloata ii incurca – o piedica aproape de netrecut. Ei erau insa hotarati, si vor obtine ceea ce le trebuie. Daca nu se poate pe usa, intram pe fereastra. Daca nu se poate pe fereastra, spargem acoperisul, dar intr-un fel sau altul privirea Marelui Proroc va cadea asupra prietenului lor bolnav! Cata staruinta! Ce energie neabatuta! Oamenii aceia aveau caracter si aveau vointa – si vom vedea ca staruinta lor a fost rasplatita. Paralizatul a fost vindecat. Ei si-au atins scopul. Ce lectie pentru noi! Si cum nimereste el drept in locul cel mai dureros al sufletului poporului nostru! Avem o multime de porniri bune, sincere, fierbinti, dar… “date ne-au fost porniri alese, insa nu ni s-a dat sa implinim nimic”. Ele sunt duse rareori la capat si in domeniul organizarii vietii noastre exterioare si sociale, iar cu atat mai rar in domeniul educatiei personale si mantuirii sufletului. Adeseori parasim lupta la jumatate, deoarece drumul catre Hristos se dovedeste a fi greu si plin de piedici: o multime de bariere, mormane de pietre, pante abrupte, desisuri de nepatruns… Unii incearca sa se lupte, dar peste tot, la orice pas, sunt greutati si ispite. Elanul scade, de undeva apare si copleseste mintea gandul cumplit si tradator: „Mantuirea pentru noi e cu neputinta… Am pierit!” Si oamenii fac cale intoarsa aproape cu nepasare, renuntand sa mai lupte in continuare. Adeseori, nerabdarea noastra in lucrarea crestina vine din aceea ca mai degraba vrem sa ne delectam de roadele eforturilor facute si sa avem succese rapide, vizibile. A doua zi dupa ce ne-am intors catre Dumnezeu vrem deja sa fim sfinti. Daca nu se intampla asta, incepe sa ni se para ca eforturile noastre sunt zadarnice, si incetul cu incetul pune stapanire pe suflet descurajarea. Adeseori suntem in stare de mari fapte eroice, fiindca acolo succesul se arata imediat, insa in munca umila de zi cu zi, care nu da rezultate rapide si evidente, energia noastra se imputineaza si se stinge in scurta vreme. Pentru a preveni descurajarea, trebuie sa tinem bine minte ca nici un efort, oricat de mic ar fi, nu ramane lipsit de rezultat, ci isi lasa urma in suflet. Daca nu observam succese, asta se intampla cel mai des din pricina ca vederea noastra duhovniceasca nu este inca destul de experimentata ca sa le distinga atunci cand ele nu au dimensiuni mari – dar daca eforturile noastre sunt de buna credinta, rezultatele sunt neindoielnice, si putem fi convinsi de asta. Uitati-va cat de incet, pe neobservate, creste un copac. Este aproape imposibil sa stabilesti cat a crescut el intr-o zi, si o crestere semnificativa se vede doar la sfarsitul anului. Asa e si in viata duhovniceasca. Intotdeauna e mai bine sa ne uitam nu la scopul final al nazuintelor noastre, ci la pasul urmator pe care trebuie sa-l facem. In viata crestina, acest scop final este aproape imposibil de vazut clar, caci idealul e aici nemarginit si dispare in departare, iar a compara calea strabatuta cu departarea pe care trebuie s-o strabatem in continuare este o indeletnicire si nefolositoare, si capabila sa insufle descurajare. Oricat de mult ar fi inaintat omul, in fata lui tot se intinde o cale nesfarsit de lunga, asa incat i se pare intotdeauna ca se afla la inceputul drumului. De aceea, nu trebuie sa masori niciodata cat ai crescut duhovniceste, ci sa-ti indrepti toata atentia spre a face pasul urmator cat mai bine. Cel mai bine este sa te gandesti ce trebuie sa faci, nu ce poti sa atingi. Implineste-ti constiincios datoria si nu te ingriji prea mult de rezultate. Lasa cu incredere acest lucru in seama Domnului.
